Sunday, December 28, 2014

Best of the Year 2014 - Last Part

"South Park Season 18, Episode 2 - Gluten Free Ebola” (Trey Parker, 2014)

South Park - Season 18
În ultimii ani, realizatorii South Park parcă au început să „lenevească”. Sezoanele recente sunt per ansamblu mediocre, iar numărul episoadelor a scăzut de la 14 la 10, toate comasate în final de an. Totuși, al optsprezecelea sezon - probabil mai bine gândit de dinainte - a reprezentat o impresionantă revenire în formă. Toate cele 10 episoade sunt legate de un narativ lax care include diferite planuri ale lui Cartman de a cuceri lumea (de la o companie de succes finanțată prin crowdfunding care nu produce nimic până la născocirea unei senzații virale care meta-invadează realitatea), dar și viața dublă a lui Randy Marsh (care este identitatea secretă a cântăreței Lorde). Rezultatul este surprinzător de coerent: zece episoade despre dependența crescândă pe care noi toți, dar mai ales cei mai tineri dintre noi, o au de noile tehnologii (rețele sociale, realitatea virtuală, freemium games etc.) și dualizarea identității umane: într-un reală și una virtuală. Admirabil este că Trey Parker și Matt Stone au o atitudine relativ neutră față de toate acestea, dar se vede că ze preocupă să ia lucrurile în serios Highlight-urile „moralizatoare” ale sezonului sunt Sharon Marsh făcând o pledoarie pentru diversitate și Satan explicând comportamentul adictiv. Și, da, între timp realizatorii găsesc timp să își bată joc de celebrități precum Bill Cosby sau - pentru a nu știu câta oară - Michael Jackson. #IHATECARTMANBRAH


”Tom à la ferme” (Xavier Dolan, 2013)

Tom à la ferme
Penultimul film al lui Xavier Dolan este și singurul său thriller de până acum. Tânărul canadian revine și în rolul principal, făcând probabil cel mai complex personaj de până acum. Iar ca regizor, se descurcă admirabil într-un teritoriu mai degrabă hitchcockian decât „obișnuitul” pop-sentimentalism. Cum Hitchcock însă nu ezita să își încarce filmele de tensiune gay între personaje, parcă cei doi nu mai par să fie la așa mare distanță unul de celălalt. Din păcate, filmul parcă nu a avut expunerea neceasară și un pic a căzut în umbra lui ”Mommy”, dar cred că nu trebuie să îi trecem cu vederea calitățile evidente și nici să uităm scene de antologie (precum confruntarea în lanul de porumb sau tango-ul, ambele între personajul lui Dolan și fratele boyfriend-ului decedat)


”True Detective - Season One” (Cary Fukunaga, 2014)

True Detective - Season One
Serialul / mini-seria care a monopolizat spațiul public la începutul anului. Fiecare din cele opt episoade ale primului sezon au fost așteptate su sufletul la gură de fani în fiecare duminică/luni, invalidând strategia Netflix de a lansa un sezon întreg dintr-o lovitură. ”True Detective” este un mix curajos de Twin Peaks + Se7en + Red Riding Trilogy + Chinatown + Silence of the Lambs + literatură obscură a secolului XX, a cărui intrigă este în același timp un exemplu și o deconstucție a thriller-ului american. Realizatorii jonglează cu diferite planuri temporale, accelerând și încetinind parcă simultan progresul anchetelor, după principiul enunțat de perosnajul principal - Time is a flat circle. Faptul că toate episoadele au un scenarist (Nic Pizzolatto) și un regizor (Cary Fukunaga) unic ajută la impunerea unui stil unui, dar aparte, ușor diferențiabil de restul producțiilor de televiziune (ajută și bugetul impresionant oferit de HBO). Al treilea om responsabil de unicitatea serialului este omul cu muzica, T Bone Burnett, care asamblează pentru fiecare episod un soundtrack blues-country numai potrivit pentru atmosfera de Southern Gothic pe care True Detective o emană. Să nu uităm și de actori, Woody Harrelson și Matthew McConaughey, acesta din urmă datorându-și probabil Oscar-ul câștigat în februarie mai degrabă prezenței sale săptămânale în cel mai urmărit serial al lumii decât rolul pe care l-a făcut efectiv în ”The Dallas Buyers Club”.


”Under the Skins” (Jonathan Glazer, 2014)

Under the Skin
SF revizionist și cel mai bun film al lui Jonathan Glazer. Scarlett Johansson ca alien în chip uman invadează Scoția zilelor noastre, răpind nesătulă bărbați creduli pentru cine-știe-ce motive dubioase. Un film rarefiat narativ, dar plin de imagini senzaționale, precum încăperea întunecată în care sunt atrași victimele Văduvei Negre (see what I did there?) sau dezvăluirea în final a ceea ce se ascunde under the skin. Extrem de bizat, ”Under the Skin” atestă posibilitățile nelimitate ale unui gen mult prea sufocat în zilele noastre de blockbustere răsuflate. Give it a try! Do it for Scarlett's tits!

Visitors
Godfrey Reggio lucrează la scară „mai mică”, noul său film fiind în esență o colecție de portrete în alb-negru și nu o serie de imagini time-lapse de pe întreg mapamondul. Experiment reușit, care se vrea critic la adresa ființei umane, auto-declarată stăpânitoarea unei planete, însă pentru mine a fost mai mult o fascinantă celebrare a mimicii umane, de la cea mai subtilă încruntare până la grimase bizare obținute de „subiecții” care aparent erau filmați în timp ce jucau jocuri video sau se uitau la televizor. Nu mi-a scăpat însă ironia prezenței unei gorile în tot acest catalog de prim-planuri. 


”Visitors” (Godfrey Reggio, 2013)

The Wolf of Wall Street
Orgie și exces marca Scorsese. DiCaprio ni se revelează ca un mare talent comic și Jonah Hill câștigă pedigree. Mai pe larg, aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/01/the-wolf-of-wall-street-sua-2013.html

Xi You (Le Voyage a l'Occident)
Tsai-Ming Liang a fost prezent în cinematografe (mai occidentale, așa) cu ”Stray Dogs” anul acesta, însă eu din păcate nu l-am văzut. Va trebui să mă mulțumesc să menționez acest mediu-metraj experimental, în care Lee Kang-sheng (actorul său cel mai de încredere) și Denis Lavant merg în slow-motion pe străzile aglomerate și multiculturale ale Marsiliei. L-am lăudat încă de când a scăpat pe internet: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/03/journey-to-west-frantataiwan-2014.html


”Three Landscapes” (Peter B. Hutton, 2013)

Three Landscapes
Am mai văzut un singur film de Peter B. Hutton, ”At Sea”, care cronica viața unei nave de transport, de la „nașterea” într-un șantier naval, la călătoriile pe mare și, în final, la dezasamblarea ei odată eșuată pe o plajă din Bangladesh. La fel ca și acesta, ”Three Landscapes” este un film perfect mut (eu mi-am pus niște muzică baroc de acompaniament, totuși), care ilustrează - aproximativ în stilul lui James Benning - trei peisaje: un combinat industrial, o fermă și un deșert populat de beduini și cămile. Un documentar experimental de doar 50 de minute, care găsește mai multe idei vizuale pentru a exprima o idee simplă: în comparație cu natura și cu realizările sale, omul este minuscul. Vezi, de exemplu, zoom-ul din ce în ce mai mic al imaginilor succesive în care doi muncitori escaladează combinatul în care lucrează sau finalul în care cămilele se îndepărtează, până când oamenii nici u se mai disting, iar datorită aerului cald, animalele par să plutească deasupra orizontului ca un miraj. Filmul este găsibil...


”Whiplash” (Damien Chazelle, 2014)

Whiplash
Late-entry (l-am văzut acum câteva ore), dar - ca norocul - începe cu W și poate intra la sfârșitul acestul „clasament” alfabetic. Pe scurt, J.K. Simmons în rol de profesor de jazz terorizează un toboșar aspirant (Miles Teller), Full Metal Jacket-style (comparație nu îmi aparține). Intensitatea secvențelor în care aceștia doi se confruntă, într-o claustrofobică sală de repetiții, atestă talentului regizorului Damien Chazelle, aflat la doar al doilea film de lungmetraj. Acesta îndrăznește chiar, în final, să ne ofere un întreg jazz standard (secvență de vreo 7-8 minute), chestie pe care nu cred că am mai văzut-o până acum. Veți mai auzi despre acest film, nu în ultimul rând pentru că Simmons pare destinat să câștige un Oscar.

Friday, December 26, 2014

Best of the Year 2014 - Part Three of Four

Kuime (Over Your Dead Body)
Remake, upgrade și reinventare a unei povești clasice cu fantome, ecranizată deja în 1959 (Tokaido Yotsuya Kaidan). Miike e în formă bună, în special în bizarul act final. Vezi și aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/09/letrange-festival-2.html


”Love Is Strange” (Ira Sachs, 2014)

Love Is Strange
Am mai văzut un film de Ira Sachs - destul de impresionantul ”Keep the Lights On”, acum doi ani. Însă ”Love Is Strange” este la un cu totul alt nivel. Inspirat de ”Make Way for Tomorrow” și de alte filme care la rândul lor sunt inspirate de ”Make Way for Tomorrow”, precum ”Tokyo Story”, ”Love Is Strange” îi găsește pe John Lithgow și pe Alfred Molina în rolul a doi prospăt căsătoriți gay (însă după o relație de câteva decenii), forțați să locuiască separat din motive economice. FIlmul este sublim de la un capăt la celălalt, dar sunt câteva scene care punctează decisiv: revederea celor doi într-o noapte ploioasă sub privirile familiei lui Lithgow, Alfred Molina citind din off scrisoarea adresată părinților de la academia catolică de unde este concediat după ce s-a căsătorit și, nu în ultimul rând, finalul care ne propune un al treilea personaj principal al acestei povești. 

Maps to the Stars
Mult prea ignorat acest film, în care Cronenberg pare mai acid ca niciodată, iar JUlianne Moore face, fără nicio exagerare, cel mai bun rol al carierei. See herehttp://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/05/maps-to-stars-canadasuafrantagermania.html


”Mommy” (Xavier Dolan, 2014)

Mommy
Xavier Dolan can do no wrong. Este al doilea regizor care care două filme în acest round-up. Despre ”Mommy” am scris deja aici: http://poisonwhiskey.blogspot.com/2014/10/mommy-canada-2014.html. Despre ”Tom à la ferme”, în ediția următoare. 

Nymphomaniac
Oh, Lars... Ce ne-am face fără tine? ”Nymphomaniac” este unul dintre rarele filme pe care trebuie să le accepți așa cum sunt și să nu pui prea multe întrebări. Am scris deja despre ambele părți (aici și aici) și nu simt nevoia să mă repet. Dar aș vrea să spun că nu am absolut niciun interes să văd varianta „integrală”. Poate mai la bătrânețe.


„Le paradis” (Alain Cavalier, 2014)

Le Paradis
Filmul lui Alain Cavalier și ultima creație a lui Godard, ”Adieu au langage”, au multe în comun. Ambele filme sunt foarte personale și au fost practic filmat de realizatori în curtea casei, pe un buget minuscul. Godard are în plus 3D-ul și aplauzele criticii internaționale. Dar eu trebuie să mă plasez de partea lui Cavalier, dacă ar fi să fac o comparație. Unde altundeva aș putea să văd ”Odiseea” lui Homer repovestită cu un roboțel de jucărie? ”La paradis” este un film experimental, care poate uneori testa răbdarea privitorului, dar care are un punct în care devine cu adevărat emoționant. Ajunge doar să mă gândesc la modul în care Cavalier revine, de mai multe ori pe parcursul filmului, la mormântul puiului de păun...

P'tit Quin'quin
Vedeți, v-am spus eu că Bruno Dumont o să revină în „clasament”! P'tit Quin'quin este o mini-serie de patru episoade difuzată de canalul arte în septembrie, dar prezentarea filmului la Cannes în mai a rupt gura criticilor. Cahiers du cinema l-au cocoțat chiar în vârful topului de final de an - ceea ce e un pic exagerat. Totuși, în așteptarea revival-ului Twin Peaks, P'tit Quin'quin este cel mai lynchian moment cinematografic din ultima vreme. Personajele atestă de mai multe ori existența unui rău supranatural, însă acesta refuză să se manifeste până la final. Final care, de altfel, nici nu explică mare lucru (poate în sezonul al doilea, dacă se face...) Plin de umor negru, dar și de o stranie naivitate (evenimentele sunt relatate în mare parte prin ochii a doi copii), mini-seria lui Dumont este destinată să continuă să fie purecată în viitor, dar probabil mai degrabă de către cinefili și critici de film decât de consumatorii „de rând” ai serialelor TV.


”Song of the Sea” (Tomm Moore, 2014)

Song of the Sea
Realizatorul frumosului ”The Secret of Kells” recidivează, cu o nouă poveste inspirată de mitologia irlandeză. Dacă primul său lungmetraj țintea o poveste mai amplă - despre nașterea unei culturi, ”Song of the Sea” pare mult mai mult adresat exclusiv copiilor. Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, în a doua jumătate, imaginația realizatorilor o ia efectiv razna, creând câteva dintre cele mai neașteptate visuals din istoria recentă a cinematografiei de animație. 

Wednesday, December 24, 2014

Best of the Year 2014 - Part Two of Four

”Fargo” - primul sezon (2014)

Fargo - Season One
Aveam anumite rețineri înainte să mă apuc efectiv să mă uit, dar m-a convins prezența lui Billy Bob Thornton (vetted by the Coens). Până la urmă, mi s-a părut a fi o reinterpretare bine-venită a poveștii din ”Fargo”, precum și o extindere a acesteia, în contextul în care realizatorii urmează cu destulă religiozitate guidelines-urile genului noir. Thornton și Martin Freeman sunt extraordinari, dar adevărata revelație este Allison Tolman în rolul ambițioasei polițiste Molly, adevăratul personaj principal al filmului. Ca o observație, aș menționa că spre deosebire de seriale produse de HBO (more on those later), ”Fargo” a avut un evident deficit de buget, compensat însă de soluții regizorale inteligente - de exemplu, secvența în care Lorne Malvo anihilează întregul sindicat din Fargo este filmată într-un singur cadru, dar din exteriorul clădirii în care are loc masacrul, camera urmărind ferestrele prin care doar ocazional îl vedem pe Thronton „în acțiune”, iar frenezia de pe fondul sonor (împușcături, țipete etc.) contrastează  cu lentoarea aparatul de filmat. Aștept cu interes sezonul al doilea, a cărui acțiune se va petrece cu 30 de ani anterior și se pare că va fi inspirată de ”Miller`s Crossing”. Probabil că la sezonul al treilea, rămași fără idei, realizatorii vor face zece episoade despre Marele Lebowski.

Finding Vivian Maier
Un documentar fascinant despre descoperirea unei artiste necunoscute, eponima Vivian Maier, dădacă de meserie, fotografă prin pasiune, a cărei role de filme nedevelopate au fost descoperite post-mortem, uitate într-un depozit. Foarte interesant portretul pe care realizatorii îl fac acestui personaj (prin intermediul cunoscuților, dar și a unor critici de artă) - retrasă, maniacală și mizantropă, însă adevărata Vivian Maier nu ni se dezvăluie cu adevărat până la sfârșitul filmului. 


”The Grand Budapest Hotel” (Wes Anderson, 2014)

The Grand Budapest Hotel
Cum am mai spus-o, mă bucur că Wes Anderson s-a hotărât să facă desene animate cu actori în carne și oase. ”The Grand Budapest Hotel” este o indulgență minunată, dominată de un cast răsunător și de câteva tururi de forță vizuale - precum urmărirea pe skiuri. Micro review aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/04/micro-reviews-2.html

Her
Ignorat la Oscarurile de anul trecut, filmul lui Spike Jonze se încăpățânează să îmi rămână întipărit în memorie. Joaquin Phoenix este perfect încă o dată în acest rol aparent non-ofertant - un semi-ratat care se îndrăgostește de sistemul său de operare, numai pentru a fi părăsit de acesta odată ce inteligența artificială evoluează dincolo de posibilitățile de înțelegere ale tristelor ființe umane. SF-ul sentimental al anului! Un review (mai) adevărat aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/02/her-sua-2013.html


”It Follows” (David Robert Mitchell, 2014)

It Follows
Nu știu sigur care este morala acestui hit al horror-ului independent american: nu faceți sex deloc sau, dacă faceți, faceți cu cât mai mulți oameni? Oricum, regizorul-scenarist David Robert Mitchell sondează inteligent disforia sexuală a suburbiei americane albe și middle-class. Unul dintre cele mai cool filme ale anului, undeva între John Carpenter și early Richard Linklater (da, aceste trimiteri, și multe altele, sunt evidente și asumate de către Mitchell). Un review la cald aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/09/letrange-festival-1.html

Kaguyahime no monogatari (The Tale of the Princess Kaguya)
Probabil cel mai bun film al anului (după părerea mea) și un adevărat cântec de lebădă pentru studiourile Ghibli (care au anunțat că închid producția de lungmetraje pentru marele ecran). Isao Takahata revine în forță pe circuitul animat internațional cu această reinterpretare a unei clasice povești japoneze, despre o „prințesă” a Lunii coborâtă printre pământeni. Takahata se dedică într-un totul mitologiei și nu face nicio concesie realismului. Stilul este departe de exuberanța altor producții Ghibli, Takahata orientându-se înspre un look simplu, în care personajele par uneori de-abia schițate, iar compozițiile nefinalizate. O recentă expoziție Ghibli atestă însă că animația este mult mai sofisticată decât pare și mult talent și grijă par să fi fost investite în această producție. Finalul este devastator, iar locul prințesei Kaguya în topul all-time al filmelor de animație pare a fi asigurat de recunoașterea pe care o primește, chiar dacă expunerea este limitată. Iar în ceea ce privește șansele de Oscar, nici să nu vă gândiți că s-ar putea întâmpla o minune - not everything is awesome.


”The Tale of the Princess Kaguya” (Isao Takahata, 2013)

Kaze tachinu (The Wind Rises)
După Takahata, urmează confratele Miyazaki, a cărui ”The Wind Rises” (de anul trecut de fapt, dar ce contează?) miroase a fiind un „ultim film”. Mai puțin extravagant ca majoritatea filmelor acestuia și probabil cel mai ancorat în realitate (deși ”Porco Rosso” îl precede din multe puncte de vedere), încât până și animația este domolită, cu excepția evidentă a celor câteva secvențe aeriene. Pasiunea lui Miyazaki pentru aviație este cunoscută, dar aceasta este probabil prima dată când aceasta este pusă într-o perspectivă istorică, ”The Wind Rises” fiind o relatare semi-exactă a vieții unui pionier al aviației nipone. Efectul principal este unul de profundă melancolie și cred că Miyazaki ne-a spus tot ce a avut de spus cu acest film. Nu este capodopera sa absolută, dar este un frumos film de adio. 


”The Knick” - primul sezon (Steven Soderbergh, 2014)

The Knick - Season One
Hey, știați că toți marii regizori și actori se îndreaptă spre televiziune? Da, acest lucru se întâmplă de câțiva ani, din motive mai mult sau mai puțin evidente. Eu mă declar un sceptic al serialelor TV - aceleași povești, aceleași premise, inepția scenariștilor este direct proporțională cu numărul sezonului, iar regizorul este absolut irelevant (oricum sunt cinci-șase pe sezon). ”The Knick” este o reușită în principal pentru Steven Soderbergh preia controlul de la un capăt la celălalt, regizând toate cele 10 episoade, anihilând cu fiecare ocazie limitările televizualului, punând în scenă o minuțioasă reconstucție istorică din toate punctele de vedere, adesea în cadre lungi, dinamice. Clive Owen joacă un fel de proto-Dr. House, un chirurg arogant și dependent de cocaină, aflat în primul eșantion al lumii medicale din jurul anului 1900. André Holland îi dă replica, în rolul unui ambițios chirurg de culoare, care se înfruntă cu rasismul epocii. Insistența pe care Soderbergh o acordă invențiilor acelor vremuri (de la radiografie la megnetofon) ne conduce la două concluzii: cât de mult am evoluat într-un secol și cât de ridicoli și înapoiați o să părem probabil urmașilor noștri. Acțiunea din ”The Knick” se petrece în 1900, dar acesta este un serial despre zilele noastre: la fel ca doctorul Thackery și contemporanii săi, și noi trăim într-un apogeu tehnologic, aroganți și parcă inconștienți  de câte progrese mai sunt de făcut, nu în ultimul rând în felul în care ne acceptăm unii pe ceilalți.  

Monday, December 22, 2014

Best of the Year 2014 - Part One of Four

Mda, anul acesta nu am fost deloc activ pe blog, fără nicio postare în ultimele două luni. Dar, pe final de an, îmi propun să recuperez, cu câte o postare o dată la două zile (sau cam așa ceva) despre cele câteva reușite ale anului. Unele au mai fost deja discutate, altele nu. Evident, sunt multe pe care nu le-am văzut, dar, as a change, voi include mai multe animații și chiar și seriale TV, iar ordinea este, deocamdată, alfabetică. Top Ten, la sfârșit.

Al doilea joc
Experimentul reușit al lui Porumboiu (sau al Porumboilor, mai degrabă) a fost, din păcate, cam prea puțin văzut. Nu este un film despre fotbal, ci un film despre un tată. Mai pe larg - și mai coerent - aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/04/al-doilea-joc-romania-2014.html

”Bird People” (Pascale Ferran, 2014)

Bird People 
Unul dintre sleeper-hit-urile anului, ”Bird People” este unul dintre rarele momente cinematografice ale acestui an în care fantezia este lăsată să pătrundă în interiorul unei realități posace. A doua jumătate a filmului este pur și simplu superbă din toate punctele de vedere (și include un pic de Bowie). Am scris foarte pe scurt aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/07/micro-reviews-4.html

Borgman
Parcă în fiecare an se face un remake după Teorema lui Pasolini, iar anul trecut am avut o variantă olandeză, din partea lui Alex van Warmerdam. Cum la noi a ajuns prin cinematografe pe la începutul primăverii, nu pot să nu îl includ. Vezi și aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/01/micro-reviews.html

”Boyhood” (Richard Linklater, 2014)

Boyhood
Momentul acela în care mi-am dat seama că nu am scris nimic despre ”Boyhood” în aproape cinci luni de zile de cât l-am văzut. Unul dintre filmele cu care 2014 se va mândri cel mai mult în anii care urmează, destinat să câștige Oscarurile (dacă nu îi pune Birdman - pe care nu l-am văzut - vreo piedică). Sigur, este vorba despre un proiect ambițios, care îți zgândără nostalgia, dar Linklater regizează cu atâta încredere în sine încât gimmick-ul din spatele camerei este rapid uitat. Aș mai menționa două lucruri: 1) Patricia Arquette face rolul carierei și 2) alegerile de pe soundtrack (melodii destinate să descrie ultimii 12 ani) sunt exact ceea ce mă așteptam de la Linklater - cine altcineva ar mai fi pus în filmul său o melodie de pe unul dintre recentele albume de blues al lui Bob Dylan? 

Calvary
Popa Brendan Gleeson vs. enoriașii. Unul dintre cele mai bine scrise filme ale anului, plin de replici glumețe, witty, incisive... Dar dincolo de haz, acesta este un film serios, despre un om care nu își mai găsește locul printre semenii săi. O parabolă mesianică (dacă nu v-ați prin din titlu), dar despre un Mesia a cărui „jertfă” este incert că va salva pe cineva. Link indispensabil: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/07/micro-reviews-4.html

Camille Claudel 1915
Teoretic un film din 2013, dar unul care și-a făcut cumva loc în cinematografele din România și mi s-ar părea nedrept să nu remarc, încă o dată, stilul de-a dreptul monahal al lui Bruno Dumont și rolul superb făcut de Juliette Binoche. Aceasta din urmă joacă și în filmul care este următor pe listă, iar ca teaser pentru postările ulterioare, pot să vă spun că va reapărea și Bruno Dumont. Cât despre ”Camille Claudel 1915”, vă invit să clickuiți aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2013/11/camille-claudel-1915-franta-2013.html

”Clouds of Sils Maria” (Olivier Assayas, 2014)

Clouds of Sils Maria
Ajungem și la ”Maps to the Stars” imediat, dar aceasta este - într-un fel - varianta europeană a filmului lui Cronenberg. Semnat de Olivier Assayas, ”Clouds of Sils Maria” pune în valoare tandemul Juliette Binoche - Kristen Stewart. Prima joacă rolul unei actrițe de talie internațională, iar cea de-a doua este asistenta de nădejde care o ajută cu replicile. Rolurile din piesă și cele din viața reală se confundă, apare și Chloe Grace Moretz să fută meciul, bla-bla, nimic neobișnuit, dar Assayas reușește să pătrundă în profunzimea acestor personaje. Binoche este nesigură pe deciziile de viață și de actorie, speriată de perspectivele unui viitor mult mai puțin ofertant pentru cariera sa, dar nu reușește să înțeleagă appeal-ul oricărui alt tip de cinema decât arthouse-ul pe care îl practică (îmi amintește de „disprețul” pe care pseudo-Robin Wright îl arăta față de genul SF în The Congress). Însă cea mai palpabilă este frustrarea crescândă a personajului interpretat de Kristen Stewart, iar dispariția ei în ultimele minute ale filmului creează un adevărat vid și lasă atât de necesarele semne de întrebare la ieșirea din sala de cinema.