Saturday, August 31, 2013

Vanishing Waves (Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Vanishing Waves
(Lituania/Franța/Belgia, 2012)


Regia: Kristina Buozyte
Cu: Jurga Jutaite, Marius Jampolskis, Brice Fournier

Rating: 4/5
 
În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme pe care le-am văzut la Biertan, la  festivalul de film horror şi fantastic Full Moon. Primul film pe care l-am ales este, în  acelaşi timp, cel mai bun şi cel mai neaşteptat dintre cele prezentate în cadrul festivalului.   Este vorba despre un sci-fi lituanian (!), pe numele său original "Aurora", rebotezat   pe englezeşte "Vanishing Waves". Regizoarea Kristina Buozyte şi creative directorul Bruno Samper îşi imaginează un laborator ştiinţific în care o mână de savanţi multilingvi încearca să găsească o modalitate de a "lega" două creiere. Primul   lor experiment controlat îşi propune să conecteze mintea unui cobai tânăr membru al echipei (Lukas, jucat de Marius Jampolskis) şi o pacientă comatoasă (pe care aflăm ulterior că o cheamă Aurora). Lukas are instrucţiuni clare doar să descrie senzaţiile (auditive, vizuale su tactile) pe care le obţine odată ce este scufundat într-un sleep depravation tank şi acoperit de sute de electozi   şi să evite contactul direct cu psihicul celeilalte persoane are este legată la circuitul experimentului. Problemele apar odată ce Lukas se întâlneşte cu psihicul  Aurorei şi pătrunde în lumea creată de sinapsele dormante ale acesteia, punând în pericol nu doar rezultatul ştiinţiic, dar şi sănătatea mintală a tânărului nostru.  



Pentru o bună perioadă de timp, în primele 30-45 de minute, filmul se dedică redării senzaţiilor pe care Lukas le simte în timpul conexiunilor, transformându-le în elaborate construcţii audio-vizuale. Prima "imersie" se răsfrânge asupra specatorulii ca un  şuvoi abstract de pixeli dansatori care cristalizează în culori şi forme care par să plutească într-un lichid nedefinit. Mai târziu, în cea mai frumoasă secvenţă a filmului, trupurile goale ale Aurorei şi a lui Lukas se rostogolesc ca într-un balet pe podeaua unei case de lemn iluminată de o suavă lumină de apus. Iar imediat după aceea, cina savuroasă pe care cei doi o iau la malul mării se transformă într-un moment cu adevărt grotesc. 



După această serie de secvenţe foarte inventive din punct de vedere tehnic, filmul începe să se concentreze asupra lui Lukas, al cărui psihic e pe cale să se dezintegreze. El reuşeşte să afle identitatea Aurorei şi devine obsedat să o salveze, în timp ce în viaţa sa personală şi profesională dezordinea este din ce în ce mai mare. Regizoarea Kristina Buozyte adaugă în porţiunea de mijloc câteva elemente de thriller, fără să sacrifice look-ul şi stilul vizual pe care l-a impus până atunci. Doar la începutul celui deal treilea act există o uşoară rătăcire, cu prilejul a câtorva scene întunecate şi uşor confuze chiar pentru spectator, dar totul este salvat de două secvenţe extraordinare din final, ambele puse în scenă în clarobscur: o fugă/urmărire în nud şi o ultimă conversaţie între cei doi protagonişti, filmată într-un singur cadru pe parcursul căruia camera de filmat se apropie încet de cei doi interpreţi (care iniţial par a constitui un singur trup gol, în întuneric).  



Nu este greu să găsim în "Vanishing Waves" idei explorate deja de multe ale filme ale genului. Comparaţii uşoare (şi facile) se pot face cu "Matrix" sau "Inception", iar sicriul  în care intră Lukas seamănă cu monolitul din "2001" (chestie pe care regizoarea o recunoaşte, de altfel). Mai interesant ar fi să căutăm sursele de inspiraţie din direcţia aşa-zisă arthouse. La Q&A-ul de după film, Buozyte l-a menţionat pe Antonioni, iar  influenţa acestuia s-ar vedea (cu uşoară indulgenţă) în cele câteva planuri-secvenţă ale  filmului, mai puţin în construcţia abstractă a cadrelor sau în temele explorate. Lynch şi Cronenberg bântuie şi ei acest film, dar eu unul am simţit "aroma" destul de distinctă a  lui Andrzej Zulawski, în special în ceea ce priveşte mişcările imprimate corpurilor celor doi actori, a modului în care este negociată limita dintre lumină şi întuneric şi (ei bine, evident!) în felul în are este filmată orgia de la mijlocul filmului.  



Din fericire, toate aceste împrumuturi, trimiteri şi omagii sunt ambalate într-un produs final destul de original. Şi mai lăudabil este faptul că, în ciuda efectelor speciale şi atenţiei acordate scenografiei, realizatoarea nu pierde niciodată din vedere ideile şi temele pe care le dezvoltă. Pentru mine, "Vanishing Waves" a fost o a doua revelaţie a anului, după "Corabia lui Tezeu" - încă un film văzut la un festival, care pare să fi venit de nicăieri, oferind food for thought şi rafinament vizual. Unul dintre filmele anului, cu siguranţă!

Friday, August 30, 2013

Roger Waters, the Wall and the Cinema of It All


Nu am de gând să fac un review muzical al concertului lui Roger Waters de la București (cred că ”The Wall” a fost acoperit deja din acest punct de vedere). Nici nu voi face recenzie a show-ului în ansamblu - out of my jurisdiction. Dar vreau să spun câteva cuvinte despre partea vizuală a spectacolului. Decorul scenei - un zid alb lung de 70 de metri și înalt de 12 - s-a transformat pe perioada spectacolului într-un ecran widescreen imens, pe care au fost proiectate imagini pe toată durata show-ului. Acestea au consistat în mare parte din  material pre-înregistrat: animații (inclusiv împrumuturi din filmul ”The Wall”), efecte speciale, colaje cu mesaje anti-război, chiar și câteva secvențe cu Roger Waters cântând, ale căror coregrafie era imitată de acesta pe scenă. Alături de muzica în sine, efectele sonore bulversante, cele două păpuși uriașe și balonul-porc care te invita să bei vodka Kalashinkov, imaginile proiectate au făcut din ”The Wall” o experiență complexă, muzicală, teatrală, pe alocuri burlească și nu în ultimul rând cinematică. 

”The Wall” s-a pretat întotdeauna la puneri în scenă cât mai elaborate, de la ecranizarea semnată de Alan Parker în 1982 până la show-ul din 1990 de la Berlin (singura locație mai potrivită decât fix vizavi de Casa Poporului). M-am întrebat dacă ce am văzut miercuri la București proiectat pe imensul zid a fost sau nu cinema. Răspunsul este discutabil. Revoluția digitală a făcut posibil ca ”The Wall” să fie un show extraordinar, perfect din punct de vedere al utilizării tehnologiei. Aceeași revoluție digitală a schimbat modul în care ne uităm la filme și ne-a invitat/obligat să redefinim cinema-ul. Cu siguranță, câteva dintre momentele din ”The Wall” transcend simpla experiență teatrală a unui spectacol cu mega-buget și aproape că transformau muzica (care ar fi trebuit să fie centrul atenției) în coloană sonoră de fond. Mă refer la defilarea desfășurată a ciocanelor, la imaginile reale din diferite războaie sau secvența avioanelor care lansează simboluri în loc de bombe.

"The Wall", r. Alan Parker, 1982

Acum câteva săptămâni, cine-entuziaști din lumea întreagă se bucurau de descoperirea primului film  (considerat până atunci pierdut) făcut de Orson Welles - un mediu-metraj mut de dinainte de ”Citizen Kane”. Numai că pelicula nu a fost creată pentru cinema, ci ca „acompaniament” pentru o piesă de teatru. Este clar că nu putem delimita așa de ușor ce este cinema de ceea ce nu este. Iar zonele gri sunt destul de multe - jocuri video, art installations, reportajul televizual, o întreagă cultură a cinematografiei experimentale etc.


Monday, August 12, 2013

"Luna Plina" Ediția a II-a - Preview


Prima ediție a fost destul de mișto (vezi aici). Ediția a doua are loc tot la Biertan săptămâna aceasta, între 14 și 18 august. Promo-ul vorbește de la sine:



Monday, August 5, 2013

The We and the I (SUA/UK/Franța, 2012)

The We and the I
(SUA/UK/Franța, 2012)


Regia: Michel Gondry
Cu: Michael Brodie, Teresa Lynn, Raymond Delgado

Rating: 3.5/5

Îmi place Michel Gondry foarte mult. Dintre regizorii actuali, cred că este cel mai plin de imaginație (la concurență cu Terry Gilliam, probabil), iar filmele sale îmi par cu adevărat universale. Ultimul său lungmetraj este mai aproape de experimentul low-budget ”Be Kind Rewind” decât de filmele sale mai complicate (și oarecum mai apreciate, chiar dacă nu neapărat mult mai bune) ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind” și ”La science des reves” și la distanță considerabilă de efortul său mainstream - ”The Green Hornet”. Premisa  din ”The We and the I” este foarte simplă: surprinderea, în timp real, a drumului spre casă cu autobuzul al unei cete de liceeni din Bronx (majoritatea afro-americani), în ultima zi de școală înainte de vacanța de vară.



Odată ce camera lui Gondry intră în autobuz, iar tinerii actori amatori își ocupă locurile și intră în pielea personajelor, nu vom mai părăsi acest spațiu decât pentru scurte perioade de timp (cel mai notabil - cumpărarea unei pizza până când strada blocată de un accident este degajată). Chiar și atunci, cele mai multe imagini pe care le avem sunt filmate din interiorul autobuzului. Există o demarcare netă între Exterior (unde elevii ajung, unul după celălalt, de obicei pe singuri sau în grupuri mici, în funcție de cât de aproape de liceu este stația la care trebuie să coboare) și Interior, unde domnește haosul (care este de altfel și titlul celei de-a doua părți a filmului, cea mai consistentă). Acesta se manifestă printr-o agitație continuă, un joc de du-te-vino între locurile din față și cele din spate, lipsa totală de respect față de pasagerii care nu sunt de vârsta lor și față regulile circulației pe mijloacele de transport în comun.


Approach-ul lui Michel Gondry este unul lipsit de greutatea unui mesaj sau de dorința de a moraliza. Mi-a amintit într-o oarecare măsură de un film franțuzesc pe care l-am văzut la TIFF anul trecut și care a trecut aproape neobservat - ”Donoma”. Reușita lui ”The We and the I” este lejeritatea, naturalețea cu care vorbește despre viața acestor tineri, capturând doar câteva imagini dintr-un moment al zilei care pare absolut banal - atât pentru ei cât și pentru noi. Cred că, ocazional, Gondry reușește să atingă și ceva cu adevărat profund, dar farmecul filmului stă în zecile de momente fugitive ale sale (blink and you might miss them), precum portretul profului de pictură sau secvența ultra-scurtă în care Niomi o zbughește afară din autobuz și se combină aproape instantaneu cu unul dintre chitariști. Regizorul apelează relativ frecvent la secvențe low-fi, care simulează filmările de pe youtube și care vin să ilustreze amintirile sau visele personajelor. Repetarea în special a unuia dintre acestea - pe măsură ce este transmis de la un elev la altul pe mail - devine un adevărat running-gag (slipping-gag, de fapt), dar este doar una dintre multele repetiții vizuale ale filmului. ”The We and the I” nu este un film perfect, dar este un mini-deliciu oferit de unul dintre cei mai talentați regizori ai momentului. Așteptăm cu mare interes următorul său film, mult mai ambițios - o ecranizare după romanul - „piatră de hotar” Spuma zilelor, de Borin Vian. Între timp, ”The We and the I” poate fi văzut pe Cinemax. 




Sunday, August 4, 2013

A Field in England (UK, 2013)

A Field in England
(UK, 2013)


Regia: Ben Wheatley
Cu: Michael Smiley, Reece Shearsmith, Julian Barratt

Rating: 2/5

Ben Wheatley este unul dintre cei mai în vogă cineast independent britanic ai momentului, în special pe filiera horror/thriller. Am mai vorbit despre el în ultimele 12 luni: prima dată despre ”Kill List”, hit-ul său foarte apreciat în țara de origine, dar care pe mine m-a lăsat rece; și a doua oară despre ”Sightseers”, un road-movie cu un cuplu de ucigași în serie middle-aged, care mi-a redat încrederea în puterile lui Wheatley. Din păcate, evoluția acestuia nu este cea mai fericită - în ”A Field in England”, regizorul abandonează umorul și culorile din ”Sightseers” pentru un alb-negru neprimitor și un plot steril și confuz. Pe scurt, acțiunea se petrece în timpul Războiului Civil Englez, dar undeva la periferia acestuia. O ceată de cinci dezertori se reunesc într-un câmp (pe care nu îl vor mai părăsi niciodată) și pornesc în căutarea unui pub, dar și a unei comori îngropate în acest câmp.



Filmul este aproape în totalitate lipsit de idei. Odată ce își așează personajele în câmpul eponim și trasează coordonatele poveștii, Wheatley (si, evident, co-scenarista sa fidelă Amy Jump) rămâne fără inspirație, atât la nivel de storyline, cât și din punct de vedere estetic. Sigur, over-compensează cu efecte caleidoscopice, ralenti-uri, interludii în care actorii costumați pozează în tablouri vii pentru aparatul de filmat etc. A doua jumătate a filmului are pretenții psihedelice, dar - cu excepția unui singur cadre care ne arată ceea ce un personaj numește an ill planet - suntem mai degrabă în lumea montajului de videoclip decât în cea a cinematografiei underground. Și este păcat, pentru că Wheatley are tendința de a ignora mizele sociale și politice în filmele sale, preferând să pună în prim-plan un fel de moștenire ancestrală a terorii care plutește undeva dincolo de suprafață în toate filmele sale. Wheatley este singurul cineast care investighează în ziua de azi istoria alternativă a Angliei, cea a cultelor păgâne, a ritualurilor alchimiste, a violenței nestăvilite de morala creștină. Nu este de mirare că astfel ”A Field of England” a primit laude (vezi în bannerul de mai sus) de la un alt maestru al cinematografului mistic/mitologic britanic, Nicolas Roeg. Pentru mine, este un sentiment ciudat să apreciez cu adevărat ceea ce Wheatley încearcă să facă, dar în același timp să mă declar, încă o dată, nemulțumit de ce reușește cu adevărat să facă.



P.S: ”A Field in England” a făcut un pic de vâlvă datorită faptului că a beneficiat de o adevărată distribuție simultană: în aceeași zi, a fost lansat nu doar în sălile de cinema, dar și pe DVD, Blu-Ray, VOD și a fost dat la televizor. Destule ocazii pentru pirați de a face rost de el, dar cu toate acestea filmul a reușit să atingă o audiență „legală” mult mai mare decât ar fi avut șanse în condițiile unei lansări tradițional. Un succes de marketing, deci... măcar atât.