Ship of Theseus
(India, 2012)
Regia: Anand Gandhi
Cu: Aida El-Kashef, Sohum Shah, Neeraj Kabi
Rating: 4/5
Rating: 4/5
Trofeul primit de „Corabia lui Tezeu” la TIFF vine într-un moment în care cinematografia indiană nu mai vrea doar să producă cele mai multe filme ci și cele mai diverse, încercând să depășească clișeele asociate cu Bollywood-ul. În ultimii ani la TIFF am văzut filme interesante, făcute cu bugete mici, precum Corrode sau The Untitled Kartik Krishnan Project, care sigur nu erau niște capodopere, dar erau interesante în felul lor și nu pot să spun că am văzut alte filme în același registru. „Ship of Theseus” este însă something else - un film care revelează extraordinara ambiție și un talent cinematografic pe măsură din partea autorului, debutantul Anand Gandhi, care își propune să investigheze teme profunde prin trei povestiri „cu tâlc” pe parcursul a 140 de minute.
Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest.
Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.
Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?
Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.
Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil.
Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest.
Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.
Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?
Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.
Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil.
Posts
No comments:
Post a Comment