Monday, December 31, 2012

Top Ten 2012

Ca de obicei, am luat în considerare doar filmele distribuite oficial în România în 2012. Am să fac poate un fel de top special cu filmele cele mai importante ale anului care nu vor fi aduse la noi în țară, dar asta așa... mai pe la sfârșitul lui ianuarie. Până atunci, va trebui să ne mulțumim cu lista de mai jos, din care măcar primele 5 poziții sunt ocupate de filme foarte bune. 

”Holy Motors”

1. Holy Motors (Leos Carax) - review
2. Habemus papam (Nanni Moretti) - review
3. Oslo, 31. august (Joachim Trier) - review
4. L'Apollonide - Souvenirs de la maison close (Bertrand Bonello) - 
5. Le gamin au vélo (Jean-Pierre și Luc Dardenne) - review
6. End of Watch (David Ayer) - review
7. J. Edgar (Clint Eastwood) - review
8. După dealuri (Cristian Mungiu) - review
9. Sin retorno (Miguel Cohan) - TIFF review
10. The Artist (Michel Hazanavicius) - review

”Habemus papam”

Mențiune specială (pentru film de animație): ParaNorman

Notes & Statistics:
- doar doi regizori „recidiviști” (adică au filme și în topurile mele din alți ani): Eastwood și Mungiu; și, în mod surprinzător, doar două filme americane (must be a new low);
- este primul an în care în același top apar două filme care să fi câștigat Trofeul Transilvania la TIFF - Sin retorno și Oslo, 31. august;

”Oslo, 31. august”

Topul din 2011

Saturday, December 29, 2012

Top 3 Filme Românești 2012

Dacă în anii trecuți am adunat destul de ușor cinci titluri în acest top, acum m-am străduit să găsesc 3 titluri care să merite cu adevărat amintite la finele anului cinematografic românesc 2012. Primele două poziții nu cred că vă vor surprinde, dar e posibil ca pe a treia să nu o fi avut în vedere... Sincer, nici eu nu am avut-o până în urmă cu 10 zile. 

„După dealuri”

1. După dealuri (Cristian Mungiu) - review 

2. Toată lumea din familia noastră (Radu Jude) -  
3. Trei zile până la Crăciun (Radu Gabrea) - review

„Toată lumea din familia noastră”

Chiar dacă eu sunt dezamăgit, lucrurile nu par să fi stat atât de rău pentru „industria” cinematografică românească în 2012:

- pe partea „artistică”, lucrurile au stat destul de bine, cu numeroase mențiuni pentru filmele românești la festivaluri de pe cel puțin trei continente. După dealuri” a luat două premii la Cannes și este încă în cursa pentru Oscar, scurtmetrajul lui Tudor Giurgiu „Superman, Spiderman sau Batman” (filmat la Cluj) a fost desemnat cel mai bun scurtmetraj european la European Film Academy Awards, iar finalul de an a venit cu o veste bună de la Berlin (unde „Poziția copilului”, noul film al lui Călin Peter Netzer, va rula în competiția oficială) și una de la Slamdance (unde se pare că va avea premiera internațională „Domestic”, de Adrian Sitaru, pe care îl aștept cu mare interes);

„Superman, Spiderman sau Batman”

- în ceea ce privește box-office-ul „domestic”, trei filme au reușit să depășească „pragul psihologic” de 50.000 de spectatori în cinematografe: „Despre oameni și melci” (blockbusterul autohton al anului), „Minte-mă frumos” (pe care nu m-am obosit să îl văd) și, evident, „După dealuri”. În urma lor, sequel-ul ”Ho Ho Ho 2: o loterie în familie” a adunat, onorabil, un pic peste 41.000 de oameni la film (dublu față de prima parte), iar „Undeva la Palilula”, un film destinat unei audiențe exclusiv arthouse, a reușit să treacă de 15.000 de spectatori, grație unui marketing bine condus. Același lucru se poate spune și despre „Tatăl fantomă”, care pe mine nu m-a impresionat deloc și mă surprinde cifra înregistrată: 20.000 de spectatori. Poate e un pic prea devreme să afirmăm că publicul și-a redescoperit apetitul pentru producțiile românești, însă oferta mai variată de filme și promovarea serioasă, chiar agresivă uneori, vor aduce din ce în ce mai mulți oameni la cinema să vadă pelicule românești.

Topul din 2011
Topul din 2010 

Thursday, December 27, 2012

Top 10 cele mai proaste filme pe care le-am văzut în 2012

A venit din nou vremea să fac topurile de final ale anului, începând cu dudele. Anul acesta m-am cam ferit să văd toate prostiile, însă tot a trebuit să fac o triere „serioasă” (aveam destule cât pentru un top 20).  

Cel mai prost film al anului:
Rock of Ages (r. Adam Shankman) - pe prima (adică ultima) poziție am pus un film despre care nici nu am vrut să scriu ceva când l-am văzut. Nu numai că nu este deloc entertaining sau măcar ocazional amuzant, că interpretările (actoricești și muzicale) sunt oribile și că regizorul parcă nu a fost pe platou, dar este genul de film care nu își înțelege nici subiectul (muzica și cultura rock), nici publicul.

”Rock of Ages” - Tom was confused, thought he was in ”Magnolia 2: Respect the Rock”

Următoarele 9 poziții, în ordine alfabetică:
The Five-Year Engagement
Ghost Rider: The Spirit of Vengeance  
Men in Black III 
My Week with Marilyn
Savages
Tatăl fantomă
Ted
Total Recall 
Wrath of the Titans

”Ted”

Mențiuni de dezonoare și Dezamăgiri: (unii s-ar putea să încerce să vă convingă că printre filmele de mai jos se găsesc și ceva capodopere - niciunul, însă, nu este semnificativ mai bun decât ultimul semi-capitol din ”Twilight”)
Alpeis
Despre oameni și melci
Le Havre
Haywire
We Need to Talk about Kevin 

Stay tuned: în zilele următoare până la sfârșitul anului, voi posta topuri cu filme mai de Doamne-ajută!    

Wednesday, December 26, 2012

The Hobbit: An Unexpected Journey (SUA/Noua Zeelandă, 2012)

The Hobbit: An Unexpected Journey
(SUA/Noua Zeelandă, 2012)


Regia: Peter Jackson
Cu: Martin Freeman, Ian McKellen, Richard Armitage, Hugo Weaving, Cate Blanchett, Christopher Lee

Rating: 2.5/5

Ce îmi mai rămâne mie de spus acum despre ”The Hobbit” decât câteva impresii la rece? Dacă ești fan și vroiai să vezi filmul ăsta de câțiva ani buni, sigur l-ai văzut deja? Dacă erai curios, dar indecis, probabil tot l-ai văzut deja. Pentru mine, reîntoarcerea lui Peter Jackson în Middle Earth nu are chiar aerul primului prequel semnat de George Lucas, dar tot este un film mult prea lung, prea puțin închegat și dedicat mai degrabă materialului-sursă decât spectatorului. Iar având în vedere că mai urmează încă două părți, nu am speranțe că se vor remedia cele mai importante dintre problemele acestui prim volum. Cât despre punctele forte ale filmului, acestea sunt puține, dar ușor de identificat: imagini frumoase, efecte de top, actori de cel mai înalt calibru... și cam atât.


Recunosc că nu am fost foarte impresionat de trilogia ”Lord of the Rings”, dar am apreciat aproape toate filmele anterioare ale lui Peter Jackson pe care le-am văzut. De aceea îmi este greu să înțeleg de ce talentul său se pierde atât de ușor când trebuie să dea viață poveștilor lui Tolkien. Poate faptul că trebuie să gestioneze un buget uriaș îl face să se piardă „în detalii”, construind cu migală decoruri, efecte speciale, filmând pasionat peisajele din Noua Zeelandă natală, pierzând din vedere sufletul poveștii. În ”The Hobbit”, mi se pare, în plus, indecis, șovăielnic. Nu știe care poveste din Middle Earth să o spună, așa că înghesuie cam cinci într-una (și, evident, niciuna nu este rezolvată). Secvențele de acțiune sunt incoerente în timp și spațiu, muzica răsună triumfător pe deasupra celor mai banale conversații, iar 3D-ul nu aduce niciun plus-valoare (decât la box-office). Din păcate, nu l-am văzut în 48fps (not available in my region), dar mă îndoiesc că această tehnologie ar rezolva problemele narative pe care filmul le are.


Monday, December 24, 2012

Life of Pi (SUA/China, 2012)

Life of Pi
(SUA/China, 2012)


Regia: Ang Lee
Cu: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Tabu, Rafe Spall, Gérard Depardieu

Rating: 3.5/5

”Life of Pi” este o nouă încercare de a credibiliza tehnologia 3D ca fiind un mijloc artistic valoros, cu aplicație în cinemaul de artă și nu doar ca momeală lansată publicului de blockbustere. Povestea pe care Ang Lee a ales-o pentru a experimenta cu 3D-ul este preluată din romanul omonim al lui Yann Martel, despre un tânăr indian în derivă pe ocean alături de un tigru. După un început slab - o lungă expozițiune plină de pilde, filmul își regăsește suflul odată cu excelenta secvență a naufragiului. Ulterior, zilele petrecute de Pi în compania tigrului se succed în secvențe de o extraordinară frumusețeși inventivitate vizuală, care nu pot fi descrise în cuvinte și care fac mai mult decât să compenseze pentru un scenariu slăbuț. 


Vestea cea bună este că 3D-ul funcționează de data aceasta, mai mult decât în cazul lui ”Avatar”, ”Hugo” sau ”Cave of Forgotten Dreams”. Ang Lee și directorul său de imagine Claudio Miranda impresionează nu prin uriașe secvențe de acțiune, ci prin exploatarea relațiilor spațiale dintre diferite obiecte și personaje. Pe lângă secvența naufragiului, mai trebuie amintite atacul peștilor zburători (moment în care Lee schimbă formatul de la 1.85 : 1 la 2.35 : 1) și cea de-a doua furtună prin care trec cei doi eroi ai poveștii (secvență în care trecem de la un show de efecte special în exterior la close-up-uri cu Pi și tigrul ascunși sub prelata bărcii de salvare. Bineînțeles, aportul CGI este considerabil, de la animalele digitale (care însă te-ar putea păcăli că sunt reale în multe scene) până la două-trei secvențe pur digitale, cea mai frumoasă (și cea mai importantă) dintre ele fiind cea în care Pi are o viziune prin ochii tigrului.


Finalul este un punct mare minus al filmului. Explicația alternativă pe care Pi o oferă pentru ceea ce s-a întâmplat strică metafora centrală a filmului (omul și tigrul captivi pe ocean). Povestea nu avea nevoie să fie explicată în acest fel, iar chiar dacă păcatul este deja în cartea după care filmul este bazat, Ang Lee mai păcătuiește în plus, lăsându-l pe Pi să ne povestească în cuvinte, fără să recurgă la niciun „ajutor” vizual. Sigur, se poate vorbi aici despre ce înseamnă să fii un bun povestitor, despre valoarea invenției asupra adevărului și așa mai departe, dar Lee nu se angajează în această direcție și doar filmează sec, în cinci minute, o parte din carte care probabil nu i-a plăcut foarte mult. E evident că ce l-a fascinant este această odisee pe mare a unui bărbat în devenire alături de un tigru - așa că de ce să nu filmeze doar această parte? Totuși, în ciuda acestor probleme, ”Life of Pi” merită văzut pentru că ne arătă cele mai frumoase imagini ale anului. Dar nu sunt sigur că acestea sunt de ajuns pentru a-i câștiga un loc în Top Ten-ul pe care îl voi compila peste aproximativ 1 săptămână.


Wednesday, December 19, 2012

Trei zile până la Crăciun (România, 2012)

Trei zile până la Crăciun
(România, 2012)


Regia: Radu Gabrea
Cu: Constantin Cojocaru, Victoria Cociaș

Rating: 3/5

S-ar putea să nu știți acest lucru, dar în mai multe cinematografe din țară rulează în această perioadă un film de Radu Gabrea despre evenimentele petrecute între 22 și 25 decembrie 1989. Filmul este un semi-documentar, combinând interviuri în alb-negru cu persoane care au fost implicate în povestea spusă (dintre care highlight-ul este chiar generalul Victor Atanasie Stănculescu, actualmente coleg de penitenciar cu Adrian Năstase) cu reconstituiri regizate în care Constantin Cojocaru și Victoria Cociaș îi joacă pe soții Ceaușescu, de la fuga cu elicopterul până la sala de judecată. Gabrea pare să fie, însă, mai puțin ce s-a interesat de ce s-a întâmplat cu soții Ceaușescu în acele trei zile pe care le-au petrecut jalnic într-o garnizoană militară la Târgoviște decât de a ridica o întrebare pe care am mai auzit-o deja: de ce au trebuit să moară aproape o mie de oameni în acele zile în care dictatorii erau lipsiți de putere? Din ordinul cui și pentru ce...?



Dacă soții Ceaușescu sunt priviți cu ceva mai multă simpatie decât ne-am aștepta și nu sunt atât de lași pe cât sunt senili și bolnavi (se amintește diabetul secret al lui Nea Nicu), acest lucru se datorează probabil faptului că - în viziunea lui Gabrea - în loc să fie pedepsiți pentru adevăratele lor crime au fost mai degrabă executați pe post de țapi ispășitori, pentru ca noul regim care se instala să își revendice legitimitatea. Cred că nimeni nu știe care este adevărul despre aceste trei zile. Dar tocmai de aceea trebuie să continuăm să vorbim despre ele și să le readucem în discuție, chiar dacă doar „în sezon”. Iar în ceea ce privește filmul lui Gabrea, eu personal aș fi preferat un documentar de auteur ceva mai tradițional, dar apreciez stilul realist, lipsit de înflorituri vizuale, care imită imaginile pe care le cunoaștem atât de bine din timpul revoluției.



Further reading:

Tuesday, December 18, 2012

Anna Karenina (UK, 2012)

Anna Karenina
(UK, 2012)


Regia: Joe Wright
Scenariul: Tom Stoppard
Cu: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Johnson, Kelly Macdonald

Rating: 3/5

În trecut, Joe Wright a mai regizat două adaptări „de epocă” somptuoase, tot cu Keira Knightley în rolurile principale - ”Pride and Prejudice” și ”Atonement”, filme care, în ciuda aparențelor, îmi plac mai mult decât îmi displac. După o bizară incursiune în filmul de acțiune cu ”Hanna”, Wright se întoarce la genul care l-a făcut celebru, punând în scenă (literally) romanul lui Lev Tolstoi despre aristocrația rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Knightley revine în rolul titular, Jude Law este Karenin (cel mai inspirat punct al întregului casting), relativ nou-apărutul Aaron (Taylor-)Johnson este Vronski, iar distribuția este completată de Kelly Macdonald (fără accentul ei nativ, din păcate), Emily Watson și Olivia Williams.


Nu eram prea încurajat înainte de a vedea filmul de ideea că Wright și Tom Stoppard au venit cu ideea de a se juca de-a teatrul, filmând aproape întregul film pe o scenă de teatru sau în spațiile aferente acesteia (culise, loje etc.) Însă încă din primele momente, s-a dovedit că această idee are și punctele ei forte. Pe de o parte, îi oferă lui Wright prilejul de a coregrafia secvențe de mulțime și planuri-secvență care înainte erau nelalocul lor în filmele sale mai „naturaliste”. Iar, pe de altă parte, accentuează una dintre ideile principale ale poveștii, care denunță teatralitatea obiceiurilor înaltei societăți rusești ale vremii și apetitul lor pentru spectacol și scandal.  Și mai trebuie spus că Wright face ceva relativ nou aici, undeva între fresca verosimilă à la Visconti și fantezia teatralizată à la Fellini sau Jarman.


Din păcate, abordarea pe care Wright și Stoppard o propun îndepărtează spectatorul de povestea atât de celebră a romanului. Dincolo de discursul social și satira înaltei societăți care acum este inutilă, ”Anna Karenina” nu sondează celelalte teme ale romanului și, deși există dialoguri despre dragoste, datorie, Dumnezeu etc., acestea nu fac decât să încetinească șuvoiul de imagini care se năpustește inițial asupra spectatorului. Și deși actorii își dau toată silința, este evident că interesul regizorului pentru a filma și a interpreta textul romanului este unul minim. Întrebarea care se pune nu este dacă stilul ales se potrivește romanului lui Tolstoi, ci dacă acesta din urmă avea nevoie de o asemenea punere în scenă. Cât despre Joe Wright, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că nu îi trebuia decât un titlu de roman clasic pentru a-și justifica un experiment pur estetic.


Wednesday, December 5, 2012

Alpeis (Grecia, 2011)

Alpeis
(Grecia, 2011)


Regia: Giorgos Lanthimos
Cu: Aggeliki Papoulia, Stavros Psyllakis, Aris Servetalis

Rating: 2/5

Iată încă unul dintre acele filme arthouse ale căror lansare în țară seamănă mai mult cu o operațiune clandestină. „Alpii” este povestea unui grup format dintr-o asistentă medicală, un paramedic, o gimnastă și antrenorul ei, care concep o „afacere” în care iau locul unor persoane decedate pentru a ajuta familiile și prietenii acestora sa treacă peste trauma provocată de pierderea celor dragi. Ei își zic Alpii, își iau pseudonime după vârfuri muntoase celebre ale acestui lanț și se întâlnesc, de mai multe ori pe zi, cu diverși „clienți”, cu care schimbă telegrafiat niște replici pe care aceștia și le amintesc din conversațiile cu cei dispăruți. Bineînțeles, nu durează mult până când unul dintre ei duce acest „joc” un pic prea departe.


Cred că, cu acest film, Giorgos Lanthimos a încercat să repete succesul pe care l-a avut cu primul său film, „Kynodontas” (”Dogtooth”), despre care scriam cu admirație reținută în urmă cu doi ani. Din păcate, premisa din „Alpii” nu este nici pe de parte la fel de provocatoare precum cea din filmul său precedent, iar eu aș spune că este aproape stupidă. Pe de altă parte, filmul de față este mult prea arid, detașat, previzibil și, în ultimă instanță, de-a dreptul plictisitor. Nici măcar celor două-trei erupții de violență din final (atât de bine gestionate în ”Kynodontas”) nu reușesc măcar să provoace vreo reacție de la spectator, darămite să atingă o coardă sensibilă. „Alpii” este atât de steril încât cred că l-aș fi abandonat în primele 20 de minute, dacă nu ar fi avut-o ca protagonistă pe Aggeliki Papoulia (anterior una dintre surorile din ”Dogtooth”), care se dedică cu pasiune unui personaj tulburat, atât de singur încât își creează personalități multiple și trăiește prin intermediul acestora.


Sunday, December 2, 2012

TIFF 2012 Revisited

Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.


De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)
Regia: Dominga Sotomayor Castillo
Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld
Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.


Klip (Serbia, 2012)
Regia: Maja Miloš
Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic
Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meetsWebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.




Teddy Bear (Danemarca, 2012)
Regia: Mads Matthiesen
Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard
Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

Saturday, December 1, 2012

Topul cu filme românești

Cei de la filme-carti.ro propun, special de 1 decembrie, un top 3 al filmelor românești și au invitat mai mulți bloggeri să participe. Deși nu mă dau în vânt după această sărbătoare (mai ales când pică într-o zi de week-end), dacă este ceva în țara asta ce merită și trebuie promovat, acesta este filmul. So here we go! 


1. Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1967) - mi-e dat să văd filmul ăsta la TV cam o dată la doi ani. Și este unul dintre filmele care devin din ce în ce mai bune cu fiecare vizionare. „Reconstituirea” este un film important nu doar fiindcă a fost interzis pentru poziția fermă pe care a luat-o împotriva sistemului, dar și pentru că a inspirat toate generațiile ulterioare de cineaști români care au propus un nou fel de neorealism. Revenind la filmul lui Pintilie, acesta încă impresionează la 45 de ani de la premieră prin exactitatea comentariului social și politic, prin caracterizările personajelor (evitând să facă din acestea simple caricaturi), prin forța interpretărilor (în special George Mihăiță și Vladimir Găitan, în cele mai bune roluri pe care le-au făcut vreodată) și - nu în ultimul rând - prin bogăția coloanei sonore, în care muzica veselă de la radio și scandările de la meciul de fotbal care se aud din îndepărtare nu fac decât să prevestească finalul tragic.


2. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) - pentru mine, acesta este filmul reprezentativ atât pentru anii în care a fost făcut cât și pentru cinematografia „practicată” de cineaștii români în acești ani. Deși s-au făcut și alte filme valoroase în această perioadă, nimeni nu s-a apropiat de forța și de precizia cu care Cristi Puiu prezintă această „descindere” în sistemul medical de urgență românesc. Dincolo de critica adusă acestuia, „Moartea domnului Lăzărescu” este un film în care, într-adevăr, sistemul este mai bolnav decât individul. Miza este demnitatea acestuia din urmă, care în ultimele momente ale vieții nu mai poate fi salvată oricât de binevoitori ar fi asistenta de pe salvare, șoferul sau medicii care acceptă, la 4 dimineața, să intre în operație. 


3. Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981) - în încheierea acestui top deprimant, voi introduce acest film al lui Mircea Daneliuc, care a scăpat inexplicabil cenzurii comuniste. Este povestea unei croaziere pe Dunăre oferite drept cadou mai multor tineri cu rezultate excepționale în concursuri școlare (sau ceva de genul). Metafora centrală a filmului (comunitatea de la bordul vasului de croazieră se constituie încet-încet într-un regim totalitar) este atât de „transparentă” încât mă surprinde că autoritățile nu au ars pelicula, cu Daneliuc cu tot. Interpretări excepționale all-around, multe scene de reținut, dar și multe momente amuzante. Este impresionant cum atitudinea naturala, de rebeliune, a tinerilor pare să fie aproape înnăbușită la final, refrenul pe care aceștia îl cântă sugerând că sunt pregătiți să devină următoarea generație de „conducători”.

„Pădurea spânzuraților” (Liviu Ciulei, 1965)

Mențiuni excepționale, în ordine cronologică:
Independența României (1912) - primul lung-metraj românesc, făcut cu vreo 3 ani înainte de ”Birth of a Nation”.
La Moara cu noroc (1955) - un western deghizat sub formă de adaptare literară pentru liceeni. Am mai scris despre el aici
Pădurea spânzuraților (1965) - a cărui versiune complete restaurată o tot așteptăm de când ne-a promis-o Scorsese.
Nunta de piatră (1974) - candidat pentru locul 3 de mai sus, filmul este compus din două părți, variațiuni după Ion Agârbiceanu filmate de Mircea Veroiu și Dan Pița pe tema „alegoria moarte-nuntă”.
Proba de microfon (1980) - celălalt film cu adevărat mare al lui Mircea Daneliuc.

„O vară de neuitat”/„Un été inoubliable” (Lucian Pintilie, 1994)

Secvențe (1986) - trei vignette semnate de Alexandru Tatos, despre cinema și despre „omul nou”.
O vară de neuitat (1994) - Pintilie o filmează pe Kristin Scott Thomas. It's pretty awesome!
Marfa și banii (2001) - the one who (re)started it all!
4 luni, 3 săptămâni si 2 zile (2007) - despre care nu au mai rămas multe lucruri de spus.
A fost sau n-a fost (2006) - cred că acesta a intrat deja în „imaginarul colectiv”. 
Restul e tăcere (2007) - un film despre primul film din această listă suplimentară - and it's great!
Polițist, adjectiv (2009) - care conține cea mai tensionată scenă din istoria cinematografiei în care se citește un dicționar.

Friday, November 30, 2012

Barbara (Germania, 2012)

Barbara
(Germania, 2012)


Regia: Christian Petzold
Cu: Nina Hoss, Ronald Zehrfeld, Jasna Fritzi Bauer

Rating: 4/5

Laureat cu Ursul de Argint pentru regie la Festivalul de la Berlin de acest an și nominalizat la premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cea mai bună actriță, ”Barbara” a fost pentru mine o ușoară surpriză. Acțiunea filmului se petrece în Germania de Est a anilor '80, iar personajul principal este doctorița Barbara Wolff, despre care inițial nu știm decât că tocmai a fost eliberată din închisoare, iar apoi trimisă să lucreze într-un spital de provincie, sub atenta supraveghere a unui ofițer de securitate. În acest orășel, ea se atașează de câțiva copii pacienți, dar și de șeful de secție, un tânăr medic binevoitor, simpatic, dar totuși duplicitar (este dator vândut autorităților, cărora trebuie să le dea rapoarte în mod regulat). Între timp, activitățile ei clandestinele continuă (pachete primite în secret, întâlniri cu amantul ei din Vest).



Filmul este făcut „în cheie minoră”, dacă vreți, cu economie de mijloace (fără mișcări elaborate ale aparatului de filmat, muzica lipsește de pe coloana sonoră, locațiile sunt relativ puține etc.), izolând-o pe Barbara în acest peisaj de provincie, iar celelalte personaje aproape că nici nu contează. Fără să subapreciez interpretarea Ninei Hoss (care este superbă), pentru mine ceea ce subliniază cu adevărat însingurarea ei și imposibilitatea de a-și duce planurile la capăt este imaginea, pe care Petzold o stăpânește cu desăvârșire, de la modul în care sunt folosite decorurile (camera simplă în care trăiește Barbara, fațadele dărăpănate ale caselor din orășel, rezervele în care sunt internați pacienții „dificili”), la modul în care este folosită lumina (de ex: secvențele în care Barbara veghează asupra fetei cu meningită). În ciuda a ce vedeți în posterul de mai sus, ”Barbara” nu este filmat à la Dardenne, cu camera urmărind personajele din spate. Din contră, filmul este compus în principal din long shots, cu ocazionale close-up-uri, dedicate în special Ninei Hoss.



Ceea ce impresionează cu adevărat la ”Barbara” este modul în care filmul prezintă modul de funcționare al unui stat polițienesc departe de peisajul urban care se pretează mai degrabă la astfel de filme (vezi și ”Das Leben der Anderen). Izolată în provincie, te gândești că activitățile „ilegale” ale Barbarei ar putea trece mai ușor neobservate. Și totuși, în ciuda pădurilor dese sau a multitudinilor de cărări pentru biciclete, prezența Stasi se face în continuare simțită: în apropiere există un lagăr de concentrare, toți ochii localnicilor sunt ațintiți asupra ei, iar fiecare mișcare îi poate fi contabilizată. Pentru mine, în ciuda aparențelor, ”Barbara” este un film complex, a cărui subiect nu este însă regimul opresiv din Germania de Est, ci drama personală a unei femei care trebuie să găsească o modalitate de a-și trăi viața într-un astfel de sistem și de a-și îndeplini vocația. Decizia pe care o ia în final nu este motivată doar de binele pe care îl face pe termen scurt („salvarea” unei fetițe), dar și de ideea care începe să i se contureze de ceva vreme că ar putea fi mai utilă ca medic în acest oraș de provincie din RDG decât ca gospodină în Vest.



Wednesday, November 28, 2012

Autrement, la Molussie (Franța, 2012)

Autrement, la Molussie
(Franța, 2012)


Regia: Nicolas Rey

Rating: 4.5/5

”Autrement, la Molussie” este un pseudo-documentar experimental despre o dictatură fictivă, Molussia, condusă cu o mână de fier de una anume Burru. Realizatorul său, Nicolas Rey (no relation) combină imagini aparent banale, non-narative, filmate de el însuși pe peliculă degradată de 16mm, cu o narațiune din off, inspirată din romanul anti-fascist Die molussische Katakombe, scris de filosoful germano-evreu Günther Stern zis și Anders (=altfel, iar în franceză autrement). Partea experimentală a filmului este accentuată de o „șmecherie” și anume faptul că cele 9 bobine care compun film - fiecare cu un alt titlu - pot fi rulate în ordine aleatorie, rezultând 362.880 (9!) de variante de a vedea acest film.


În cea mai mare parte, narațiunea redă dialogul dintre doi molussieni, Olo și Yegussa, care par să fie un filosof și discipolul acestuia, dezbătând aspectele filosofice ale nașterii și instalării dictaturii din țara lor. Ceea ce m-a impresionat a fost exactitatea pe care poveștile și exemplele lui Olo o au în a descrie modul în care o ideologie poate acapara și subjuga o națiune întreagă. Fie că se referă la ideologi care țin „demonstrații” dialectice în terase (pe vremea „ilegalității”), la ura nejustificată care îi cuprinde pe membrii unei grupări de extremă dreaptă în formare sau de modul în care Burru organizează alegeri libere, observațiile sale sunt spot on. Ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, cartea fiind scrisă de cineva care a trăit printr-un regim totalitar.


În contrast cu intensitatea pasajelor din cartea lui Anders, imaginile sunt în aparență calme, sugerând mai degrabă, la o primă vedere, indiferența universului față de micile lupte de putere ale omenirii. Și totuși, nu este chiar așa. Activitatea umană nu lipsește din imaginile pe care Rey le surprinde: vedem o exploatare forestieră care lasă golașă o porțiune de pământ, o gated community, în care nu vedem oameni, dar aceștia sunt mai mult ca sigur prezenți dincolo de gardurile înalte, în clădirile urâte sub formă de cuburi sau doi angajați ai unui institut de meteorologie care monitorizează anxioși ecranele computerelor. Între textul citit și imagini există o legătură, chiar dacă aceasta nu este întotdeauna evidentă. Una dintre cele mai bune idei pe care Rey le are este ca, după ce Olo demontează ideea unei rase pure, camera să ne prezinte doi oameni în close-up (singurele de acest fel din întreaga peliculă), invitându-ne parcă să le descifrăm trăsăturile hibride și originea amestecată.


„Autrement, la Molussie” mi-a amintit de filmele lui James Benning, în special de cronica mormonă semnată de acesta - ”Deseret”. Diferența este mai ales la nivelul imaginilor, care în cazul lui Rey nu sunt în totalitate statice. Unele segmente sunt compuse în totalitate din câte un lung cadru panoramice. Alteori, Ray instalează camera pe un dispozitiv capabil să o rotească la 360 de grade în jurul unui ax, sugerând probabil modul în care realitatea este bulversată de dictatura lui Burru, dar și invitându-ne să privim filmul dintr-o altă perspectivă. De asemenea, artefactele inerente peliculei par să ofere o dimensiune în plus, iar Rey se joacă cu supraexpuneri și diferite alte efecte optice. Vizual și tematic, „Autrement, la Molussie” este un film foarte bogat, care nu poate fi corect apreciat după o singură vizionare. Se mai impun câteva, preferabil sub forma altor permutări ale bobinelor.