Material reciclat (IV)

"Calendar" (Atom Egoyan, 1993)

Calendar

Toate filmele lui Egoyan pe care le-am vazut penduleaza mereu intre trecut (unde, de obicei, a avut loc o „tragedie”) si prezent (puternic influentat de acel eveniment tragic), iar evenimente importante din istoria personajelor nu ne sunt revelate decat in ultimul act al filmului. ”Calendar” nu face exceptie de la acest tipar, dar se dedica mult mai mult trecutului, in care ne sunt prezentate, episodic, locatiile vizitate de fotograf (care ramane off-screen), sotia acestuia si soferul-povestitor care i-o va fura. Compus in mare parte din cadre statice, filmate cu o camera video, in care ultimele doua personaje vorbesc in armeană (traducand din cand in cand si pentru fotograf), iar pe fundal se afla cate una dintre bisericile pe care acestia trebuie sa le fotografieze pentru un calendar. In ceea ce ma priveste, filmul ar fi putut fi compus exclusiv din aceste cadre, chiar si fara povestitor.

„Prezentul” filmului, intercalat printre aceste imagini, se deruleaza pe parcursul unui an intreg, timp in care fotograful (care este interpretat chiar de Egoyan) ia cina cu prostituate multilingve, scrie in jurnal ca si cum ar vorbi cu fost sa sotie sau primeste mesaje telefonice de la aceasta, carora nu le raspunde. Aceste scene sunt repetitive si Egoyan are prezenta scenica a unui Alan Rickman lobotomizat, iar tot subplot-ul cu prostituatele si telefoanele e cam la limita kitsch-ului (ca unele dintre secventele mai disturbing din ”Exotica”), dar e interesant de vazut cum „trecutul” si „prezentul” comenteaza unul asupra celuilalt, prin intermediul naratiunii, a mesajelor telefonice si calendarului agatat de perete.

"Love Letter" (Shunji Iwai, 1995)

Love Letter

De mai multe ori pe parcursul filmului am avut impresia ca urmeaza sa deraieze, numai ca sa „isi revina” apoi, dovedind ca realizatorii au stiut foarte bine ce fac. Ceea ce initial pare o serie de coincidente destul de implauzibile se dovedeste a fi concluzia logica a unor evenimente demult trecute. Ca si filmul de mai sus, exista un trecut bogat, care incepe sa fie spus prin flashback-uri (care par initial de prisos, ca mai apoi sa devina miezul filmului). ”Love Letter” e un film surprinzator si dulce-amarui, in care nu este vorba despre ceea ce pare sa fie vorba in primele scene. Are cateva personaje cam prea excentrice (precum bunicul-erou) si poate ca e cam cu un sfert de ora mai lung decat ar putea fi, dar este genul de film caruia tind sa ii ignor „defectele”. A fost primul film de Shunji Iwai pe care l-am vazut si sunt cel putin intrigat (as vrea sa ii vad si alte filme in competitie), dar pivotul principal al lui ”Love Letter” este Miho Nakayama, in dubla-protagonista si naratoare a acestui film.