All That Heaven Allows (SUA, 1955)

All That Heaven Allows

(SUA, 1955)

Regia: Douglas Sirk

Cu: Jane Wyman, Rock Hudson, Agnes Moorehead

Rating: 3.5/5

Cary Scott (Wyman) este o văduvă, cu doi copii majori, care locuiește într-un orășel liniștit, înconjurată de alți burghezi ca ea, a căror activități preferate sunt afacerile, petrecerile sterile și bârfa. Lucrurile se schimbă pentru Cary când se îndrăgostește de Ron (Hudson), mult mai tânăr de cât ea, provenind din altă clasă socială, crescător de copaci și plante și un adevărat outdoorsman. Cary pare pregătită să renunțe la fosta ei viață pentru Ron, dar crizele de identitate ale fiicei și fiului său o conving să îl părăsească, în schimb, pe Ron.

Sigur, ”All That Heaven Allows” este o melodramă din toate punctele de vedere, cum, de fapt, Douglas Sirk a făcut întreaga carieră. Dar aici avem mai mult decât un conflict social și o poveste de dragoste de operetă. Există un pic de parodie burgheză și unele personaje sunt caricaturale, iar întoarcerea la natură propovăduită de personajul lui Ron Kirby este prezentată ca o alternativă paradisiacă, dar cred că miza acestui film este portretul feminin pe care Jane Wyman - într-un dintre cele mai bune roluri al sale - îl face lui Cary Scott. Această văduvă între două vârste, a cărei dorință de libertate și ignorare a opiniei publice sunt egalate doar de capacitatea de sacrificiu pentru fericirea copiilor săi. Scena în care Cary își dă seama, după ce l-a părăsit pe Ron, că temerile copiilor săi au fost nefondate și că și ei au fost la fel de egoiști pe cât credea ea că este, relevă inteligența cu care Wyman a abordat rolul. 

Vizual, Douglas Sirk compune un film minunat. Filmând în Technicolor, el profită la maxim de posibilitățile pe care tehnica le oferă. Majoritatea scenelor de interior beneficiază de o dublă iluminare: o lumină caldă, portocalie, care urmărește personajele și una rece, albastră, difuză, folosită drept contrast pe fundal, lăsând impresia că întunericul nopții vrea să pătrundă în interiorul caselor. În plus, Technicolor-ul scoate în evidență anumite detalii, precum rochia roșie pe care Cary o poartă la o petrecere la începutul filmului și care pare să sugereze ce va urma să se întâmple. Pe lângă culori, Sirk mai folosește și un alt motiv vizual, oglinda: intrarea în scenă unor personaje este prezentată prin intermediul unei oglinzi, iar apoi este speculată capacitatea altor obiecte de a reflecta lumina și chipurile personajelor, precum pianul lui Cary sau ecranul televizorului, ele constituind ocazii în care personajele (în special Cary, dar nu numai) au ocazia să se privească pe sine și, brusc, să se reevalueze.