Monday, December 27, 2010

Top Ten 2010

Ta-daaam! Încheiem anul cu topul (personal) al celor mai bune filme care au avut premiera în cinematografele române în 2010. Fără mențiuni de onoare, fără alte comentarii, doar 10 titluri:


1. Les herbes folles (Alain Resnais) -link
2. Antichrist (Lars von Trier)
3. Un prophète (Jacques Audiard)
4. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică) -link
5. The Imaginarium of Doctor Parnassus (Terry Gilliam)
6. The Social Network (David Fincher) -link
7. The Ghost Writer (Roman Polanski)
8. Marți, după Crăciun (Radu Muntean) -link
9. Medalia de onoare (Călin Peter Netzer) -link
10. Toy Story 3 (Lee Unkrich)

Top 5 Filme Românești 2010


1. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică)
2. Marți, după Crăciun (Radu Muntean)
3. Medalia de onoare (Călin Peter Netzer)
4. Kapitalism, rețeta noastră secretă (Alexandru Solomon)
5. Felicia, înainte de toate (Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf)


De ce numai 5?
5 filme pot părea puține, mai ales fiindcă 2010 a fost destul de bogat pentru filme românești (diversitate satisfăcătoare, două-trei debuturi promițătoare, revenirea documentariștilor și confirmarea „minimaliștilor”, plus câteva premii cu care nu ne e rușine - Berlin, Locarno etc.). Cu toate acestea, chiar și într-un top 10 ar fi trebuit să pun măcar 2 filme care, în realitate, nu mi-au plăcut atât de mult și nu le consider „demne” de scos în evidență. 

Deci, „Aurora” nu?
Păi, nu, căci „Aurora” este premiera care nu a mai fost să fie. Distribuitorul a stabilit ca dată de lansare februarie 2011, așa că probabil va intra în topul de anul viitor.
 

Așa, de curiozitate, cine e pe locul 6?
Acord următoarele mențiuni de onoare: „Portretul luptătorului la tinerețe” (Constantin Popescu jr.) și „Morgen” (Marian Crișan)


Toate părerile despre filmele românești ale anului pot fi citite aici.

Topul celor mai proaste filme din 2010

Încep seria de topuri ale anului 2010 cu cele mai dude dintre premierele anului în România. Nu e vorba de un top cu cele mai supra-apreciate filme ale anului sau cu cele mai mari dezamăgiri, ci, pur și simplu, cele mai grele insulte aduse celei de-a șaptea arte anul acesta. Menționez că, evident, nu am văzut toate porcăriile pe care puteam să le văd, dar, uitându-mă pe lista de mai jos, cred că am văzut destule. ENJOY!

Cel mai prost film al anului:
Poker (r. Sergiu Nicolaescu)

That's right! Jojo și Valentin Teodosiu în „Poker”!

Următoarele 9 poziții, în ordine alfabetică:
Cirque du Freak: The Vampire's Assistant
Clash of the Titans
Daybreakers
Eclipse
Percy Jackson & the Olympians: The Lightning Thief

Mențiuni de dezonoare, tot în ordine alfabetică:
Date Night
The Lovely Bones
Nine
Paranormal Activity
The Wolfman

Sunday, December 26, 2010

Orphans of the Storm (SUA, 1921)

Orphans of the Storm
(SUA, 1921)


Regia: D.W. Griffith
Cu: Lillian Gish, Dorothy Gish, Joseph Schildkraut, Monte Blue

Rating: 4.5/5

Bazat pe piesa de teatru ”The Two Orphans”, filmul lui Griffith (ultimul mare succes al acestuia) este povestea tinerei Henriette, care ajunge la Paris alături de sora ei adoptată, Louise, care a orbit în urma unei epidemii și are nevoie de un doctor. Însă cele două se pierd una de cealaltă imediat ce au ajuns, iar apoi sunt prinse în „furtuna” Revoluției Franceze.


(Aproape) toate filmele lui Griffth sunt melodrame cu tematică socială și istorică, de obicei filme lungi, peste două oră. Însă niciunul dintre ele nu dezamăgește la capitolul spectacol, Griffith oferind de fiecare dată set pieces impresionante, fie că ele sunt orgii sau urmăriri pe râuri înghețate. În „Orfelinele furtunii”, după expozițiunea care trasează destinele personajelor, a două jumătate a proiecției (aproape o oră și jumătate, adică) te ține cu sufletul la gură în fiecare moment, odată ce Revoluția Franceză erupe, dar schimbarea de regim nu face decât să continue persecuția împotriva celor două surori. Griffith se dovedește, încă o dată, un maestru al montajului, reușind să îmbine mai multe fire narative împreună și să intercaleze inserturi și flashback-uri. Chiar dacă filmul capătă lungimi fiindcă regizorul își dorește ca acțiunea să fie cât mai limpede (aproape fiecare detaliu este explicat), filmul nu pare încărcat și menține accelerarea continuă a ritmului.


Ca și în filmele sale anterioare, Griffith experimentează cu cadrul cinematografic. Obturările unor porțiuni din cadru erau frecvente în era filmelor mute, dar Griffith preia tehnica și o folosește în scopuri narative și voi da două exemple. Primul: când Henriette (Lillian Gish) se trezește după ce a fost răpită de aristocrați în prima parte a filmului, începe să strige disperată după sora ei; urmează o înșiruire de prim-planuri cu răpitorii ei, în care extremitățile sunt defocalizate, iar ochii (privirile) amenințătoare sau indiferente ies în evidență. Al doilea exemplu este din a două jumătate a filmului, când luptele dintre revoluționari și armata regelui sunt redate prin obturarea părților superioare și inferioare ale cadrului, Griffith anticipând parcă ecranul panoramic care va deveni standardul filmelor epice peste vreo 30 de ani.

Pentru interpreta Henriettei, Lillian Gish, acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Bineînțeles, actrița are deja o dimensiune legendară și simpla ei prezență, în orice film (de la ”Way Down East” la ”Night of the Hunter”) domină ecranul. Dar jocul ei, chiar dacă aici nu iese din tipologia în care Griffith o distribuia, este seducător prin economia de mijloace și intensitatea cu care fiecare expresie este redată. În rolul surorii sale joacă sora sa din viața reală, Dorothy Gish,, făcând și ea un rol foarte bun. Monte Blue îl joacă pe Danton și are o scenă mare înspre punctul culminant al filmului.


Sigur, nu se poate trece cu vederea faptul că filmul este o declarație deschisă a convingerilor anti-bolșevice ale realizatorului (nu este urmă deîndoială, acest lucru este explicat chiar înainte ca filmul să înceapă), iar acesta găsește o paralelă între regimul lui Robespierre și revoluția sovietică bolșevică. Eu cred că filmul stă în picioare și fără acest mesaj, în ciuda poveștii exagerate la dimensiunile melodramei, fiindcă filmul este veridic, respectă satisfăcător de mult adevărul istoric, este o pledoarie împotriva tiraniei de orice fel și are acea calitate umană care este trăsătura comună tuturor filmelor lui Griffith.

Friday, December 24, 2010

Gilda (SUA, 1946)

Gilda
(SUA, 1946)


Regia: Charles Vidor
Cu: Rita Hayworth, Gleen Ford, George Macready

Rating: 4/5

Johnny, un parior de doi bani (Ford) este angajat de Ballin Mundson (Macready), proprietarul unui casino argentinian, care are însă și alte afaceri mult mai importante și mai secrete. Johnny ajunge în scurtă vreme omul de încredere al lui Mundson, dar relația lor de afaceri este brusc amenințată când acesta din urmă se căsătorește pe nepusă masă cu Gilda, fosta iubită a lui Johnny.


”Gilda” este o „relicvă” din epoca în care filmele aveau personaje care vorbeau rapid, erau populate de spioni și comploturi în locații exotice, femeile erau fatale, iar bărbații niște șobolani, personajul principal un fraier care își povestea viața tristă, fără realizări și toate porcăriile pe care le-a făcut, destinele erau predestinate, iar povestea era spusă prin aluzii și insinuări. Acestea fiind spuse, ”Gilda” beneficiază de prezența dominatoare a Ritei Hayworth, dar și a lui George Macready, un maestru al caracterelor negative (vezi și ”Paths of Glory”, dar și ”Knock on Any Door”). În rolul său iconic, Rita Hayworth nu se deosebește de celelalte personaje fatale ale vremii sale, dar se prezintă ca o femeie potențial puternică, dar în realitate la fel de vulnerabilă și slabă ca bărbații care se îndrăgostesc de ea.


Sigur, există noir-uri mai bune decât ”Gilda”, dar, per ansamblu, este bine regizat și foarte entertaining, care te ține cu sufletul la gură pe măsură ce destinele personajelor se schimbă. Promisiunile repetate ale unui final tragic nu fac decât să crească tensiunea și suspansul, însă, în schimb, Charles Vidor ne oferă un deznodământ mai fericit, dar nu fără o oarecare ambiguitate...

Thursday, December 23, 2010

Topul istoric al anilor 2000-2009

Anul trecut, am făcut un top de 50 de poziții cu cele mai bune filme ale ”deceniului” 2009-2010 pe care le-am văzut. În varianta „completă”, erau îndreptate anumite omisiuni din topurile anuale și unele filme erau ușor repoziționate față de altele, dar tot nu cred că am reușit să văd toate filmele pe care ar fi trebuit să le văd ca să fac un top „perfect”, așa că iată doar primele 10 poziții, singurele fără niciun compromis, care conțin, într-adevăr, cele ce cred eu că au fost cele mai bune filme ale ultimilor 10 ani:


1. 2046 (Wong Kar Wai)
2. Sånger från andra våningen (Roy Andersson)
3. Gerry (Gus van Sant)
4. Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Kim Ki-Duk)
5. Dogville (Lars von Trier)
6. Mulholland Drive (David Lynch)
7. Ying xiong (Yimou Zhang)
8. There Will Be Blood (Paul Thomas Anderson)
9. No Country for Old Men (Joel & Ethan Coen)
10. Mar adentro (Alejandro Amenabar)

Alte distincții:

Cel mai bun film românesc al anilor 2000-2009: Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu)

Cel mai bun regizor al anilor 2000-2009: Gus van Sant (”Gerry”, ”Elephant”, ”Paranoid Park”, ”Last Days”, ”Milk”, hai și ”Finding Forrester”).

GvS

The Town (SUA, 2010)

The Town
(SUA, 2010)


Regia: Ben Affleck
Cu: Ben Affleck, Jeremy Renner, Rebecca Hall, Jon Hamm, Pete Postlethwaite

Rating: 3.5/5

Cu acest al doilea lung-metraj al său (după ”Gone Baby Gone”, pe care nu l-am văzut), Ben Affleck ne întoarce în Boston, orașul lui ”Good Will Hunting” și al celui mai important succes al său în calitate de (co-)scenarist. ”The Town” este povestea unei bande de patru jefuitori de bănci, condusă de Doug (Affleck himself) și din care mai face parte și instabilul Jimmy (Renner). Ei se află la ordinele unui florar/traficant de droguri/gangster jucat din poignée de Pete Postlethwaite. Un agent FBI (Hamm) este pe urmele lor și vrea să-i înfunde cu orice preț, dar adevăratele probleme încep pentru Doug când se îndrăgostește de Claire, una dintre ”victimele” spargerii de bănci care deschide filmul, pe care o urmărește inițial pentru a se asigura că nu are cum să îi toarne FBI-ului.


Ben Affleck este departe de a deveni următorul Clint Eastwood (deși se pare că cam asta își dorește). Cu toate acestea, ”The Town” este destul de bine regizat, există simțul gradării, chiar dacă înșiruirea scenelor este ușor dezarticulată (probabil din cauza numeroaselor faptului că primul montaj al filmului dura patru ore). În plus, este bine filmat, chiar dacă pune cam ostentativ în valoare decorul orașului Boston (fără îndoială, cu aceeași ”dragoste” cu care Woody Allen filmează New York-ul, dar să păstrăm proporțiile). Problema pentru Affleck este că, totuși, e un actor destul de slab (cel puțin în filmul acesta). Este salvat oarecum de restul distribuției. Rebecca Hall (vezi și ”Vicki Cristina Barcelona” sau ”Frost/Nixon”) e o prezență plăcută pe ecran, dar încă nu știu dacă este o actriță bună. Jeremy Renner e ok, dar parcă face un pic o simplă variațiune pe rolul său din ”The Hurt Locker” (va fi, oricum, probabil nominalizat la Oscar și pentru ”The Town”). Dar filmul este „furat” de doi actori „de televiziune”, Jon Hamm (mai cunoscut din ”Mad Men”) și Blake Lively (”Gossip Girl”), care o joacă pe sora lui Jimmy și fost iubită a lui Doug. Aceștia doi au vreo două scene împreună care sunt printre cele mai reușite din întreg filmul. 


”The Town” nu este ”The Departed”-ul acestui an. Dar se folosește inteligent de clișeele genului pentru a livra un entertainment bine făcut, dar nu fără oarecare pretenții de a fi nominalizat pe aici și pe dincolo.

Wednesday, December 22, 2010

Loong Boonmee raleuk chat (Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives)

Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives
(Thailanda/UK/Franța/Germania/Spania/Olanda, 2010)


Regia: Apichatpong Weerasethakul
Cu: Thanapat Saisaymar, Jenjira Pongpas, Sakda Kaewbuadee

Rating: 4.5/5

La începutul anului, am văzut prima dată un film de Apichatpong Weerasethakul (nume ”imposibil”, pe care acum pot să îl scriu aproape automat). Era vorba de ”Sud pralad” (”Tropical Malady”) și am rămas fascinat de structura filmului, de simbolismul care îmi era (și încă îmi este) atât de nefamilial, de imaginile lui Weerasethakul, de profunzimea și ciudățenia pură a modului în care subiectul era tratat. Nu după multă vreme, am aflat că thailandezul filmează acest film cu titlu seducător, iar apoi l-am văzut în lista de filme aflate în competiție la Cannes. Palme d'Or-ul  care a urmat nu a făcut decât să îmi crească așteptările și nerăbarea.


”Uncle Boonmee...” este - în mare - povestea unui om aflat pe moarte. Inspirat de o carte scrisă de un călugăr budist care a cules povești despre reîncarnare, spune povestea unchiului Boonmee (Thanapat Saisaymar) locuiește în nordul Thailandei, lângă granița cu Laos, la marginea junglei, unde se ocupă de ferma, livada și albinele sale. Este vizitat de cumnata sa Jen (Jenjira Pongpas)  și de un nepot, Tong (jucat de Sakda Kaewbuadee, unul dintre actorii preferați ai lui Weerasethakul). Aflăm destul de repede că suferă de insuficiență renală cronică și necesită dializă zilnică pentru a supraviețui. În prima noapte alături de rudele sale, ei sunt vizitați de două spirite: fantoma soției lui Boonmee, Huay, decedată în urmă cu 20 de ani și fiul acestuia, metamorfozat într-o Fantomă Maimuță, păroasă și cu doi ochi roșii sclipitori. Aceștia au simțit că Boonmee este pe moarte și îl vizitează pentru a-l ajuta în ultimele momente ale vieții. În a doua parte a filmului (după un „interludiu” fascinant, care spune povestea unei prințese îmbătrânite și a unui pește), Huay îi conduce pe Boonmee, Jen și Tong prin junglă, apoi printr-o peșteră, ca printr-o serie de labinrinturi. În final, Boonmee își amintește peștera, pe care o aseamănă cu un pântec (uter), spunând că aici s-a născut într-o altă viață, apoi povestește un vis pe care la avut despre „viitor” (care pare mai degrabă o amintire din războiul împotriva comuniștilor pe care Boonmee l-a dus), iar apoi moare. Epilogul filmului prezintă banalitatea orașului, a lumii în care trăiesc Jen și Tong, care se dedublează (à la Keir Dullea în ”2001: Odiseea spațială), finalul sugerând co-existența a mai multor temporalități, a mai multor trăiri (a mai multor vieți, cum zice și Weerasethakul în interviuri), de care oamenii nu sunt conștienți.


Lumea „Unchiului Boonmee...” este ancorată în realitate (la fel ca și cea din ”Tropical Malady”, de altfel). Dar jungla și fantasticul se află imediat la marginea acestei realități, iar pătrunderile fantomelor și viziunilor în lumea reală sunt aproape ceva obișnuit. Una dintre caracteristicile lui Weerasethakul este amplasarea în acest punct, unde se întrepătrund lumea celor vii și lumea de dincolo, realitatea cu visele și coșmarurile. Sigur, poate fi comparat cu un David Lynch, spre exemplu, dar cred că acest lucru este în detrimentul său. Lumea lui Apichatpong este unică, la fel cum este și viziunea sa. La nivelul imaginilor, nimic nu se compară cu frumusețea cadrelor thailandezului, cu știința folosirii luminii și mix-ul de material și imaterial pe care acestea îl redau. Episodul cu prințesa și pește este exemplul cel mai bun pentru a ne edifica asupra talentului de artist al imaginilor al lui Weerasethakul: la marginea unei cascade, o prințesă își deplânge tinerețea pierdută, pe care o vede reflectată în apă; noaptea este luminată straniu, apa cascadei emană parcă o lumină difuză, dar sclipitoare, atmosfera este una melancolică, onirică și erotică.


Un alt lucru interesant la ”Uncle Boonmee...” este structura sa. Juriul de la Cannes a observat - pe bună dreptate - o asemănare cu ”2001” (un film construit din vreo 5-6 bucăți care se leagă mai mult sau mai puțin una de cealaltă). Weerasethakul spune că a gândit fiecare bobină de aproximativ 20 de minute din ”Uncle Boonmee...” într-ul alt stil. Sursele de inspirație au fost propriile lui filme (mai evident în capetele filmului, prin redarea aproape documentaristică a vieții reale), dar și filmele cu care a crescut la televizor: drame TV thailandeze, filme de aventură/fantastice, filme indiene etc. Modul în care operează stilul lui Weerasethakul la acest nivel este, iarăși, fascinant: deși, individual, fiecare parte este construită în stilul său propriu, prin folosirea unui montaj ceva mai convențional decât îl alte filme de-ale sale, se realizează continuitatea (nu narativă, ci mai degrabă afectivă, senzorială a) poveștii. Totuși, folosirea mai multor stiluri conduce mai departe, în ton cu ideea că există mai multe realități, mai multe temporalități în care existăm în același timp, arta cinematografică este cea care poate să le redea pe toate acestea, în aceleași timp.


Atmosferic, politic și basmic, dar nu atât de criptic pe cât s-ar putea crede, ”Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives” este o experiență cinematografică unică, un film pe care mi-ar fi plăcut să-l văd pe un ecran mare. Din ce am văzut până acum, este cel mai bun film al lui 2010 și își merită cu prisosință Palme d'Or-ul și toate controversele iscat în jurul său.

Restrepo (USA, 2010)

Restrepo
(USA, 2010)


Regia: Tim Hetherington, Sebastian Junger

Rating: 3.5/5

”Restrepo” urmărește un pluton de soldați americani în Afganistan, în timpul unei misiuni de 15 luni în cea mai sângeroasă vale din Afganistan. Construit din imagini filmate de realizatori chiar la fața locului, în misiuni și în tabără alături de soldați și din interviuri luate la încheierea misiunii cu soldații care au supraviețuit, ”Restrepo” este foarte eficient în a te introduce în atmosfera și starea de spirit pe care soldații trimiși în Afganistan trebuie să le fi simțit. Este meritul realizatorilor de a se fi angajat să prindă ei înșiși imaginile pe care le-au obținut.


Mi-ar fi plăcut mai mult ”Restrepo” dacă ar fi folosit mai mult imaginile de la fața locului, decât mărturiile combatanților. Nu vreau să fiu prea cinic, dar formatul ales de Hetheringron și Junger nu se potrivește unui documentar pentru merele ecran, ci mai degrabă unuia de televiziune, doar că fără reclame între acte și lungit la dimensiuni cinematografice. Dar aceste obiecții nu diminuă meritele filmului. Cred că realizatorii nu și-au propus să pornească o dezbatere politică, cu atât mai mult cu cât fiecare regăsește în acest film exact ceea ce prejudecățile sale îi indică. Ci, mai degrabă, avem de a face cu o ”simplă” expunere despre o stare de fapt, parte a unei povești mult mai lungi despre războiul din Afganistan, pe care s-ar putea să nu o cunoaștem niciodată sufiecient de bine.

Megamind (SUA, 2010)

Megamind
(SUA, 2010)


Regia: Tom McGrath
Voci: Will Ferrell, Tina Fey, Jonah Hill, Brad Pitt

Rating: 3.5/5

Metroman și Megamind sunt amândoi de pe câte o altă planetă. Sosiți pe Pământ, unul (Metroman) devine supor-erou, celălalt (Megamind), în lipsă de altceva, devine super-villain. După sute de confruntări, Megamind reușește să îl distrugă pe Metroman și să ”cucerească” orașul acestuia, Metro City. Dar problemele încep doar acum, pentru că, în lipsa unui adversar, Megamind nu își mai găsește rostul în viață. Așa că se hotărăște să creeze el un super-erou cu care să se lupte, idee care probabil nu este foarte bună...


Nu am avut așteptări foarte mari de la acest ”Megamind”, cu atât mai mult cu cât ”Despicable Me” îmi este destul de proaspăt în memorie. Dar am fost plăcut surprins. Este amuzant, oferă o perspectivă interesantă a  unei povești pe care am mai auzit-o, iar animația este foarte bună. 3D-ul, în special, funcționează în scenele de mulțime și în secvențele de zbor, chiar dacă este inutil în cea mai mare parte a timpului (inclusiv în scenele de acțiune). Sigur, ”Megamind” este destul de previzibil și mai degrabă aderă la clișee genului, decât să fie o deconstrucție a acestuia (deconstrucția a fost ”The Incredibles”), dar nu este un film care dezamăgește. Poate cu un pic mai mult lucru la scenariu și un pic mai puțină grijă pentru ceea ce Megamind denumește ”prezentare” (razzle-dazzle, efecte care iau ochiul, AC/DC pe soundtrack), ultimul film al celor de la Dreamworks s-ar fi putut apropia mai tare de cele mai reușite animații ale acestui an, ”How To Train Your Dragon” și ”Toy Story 3”.

Monday, December 20, 2010

The Kids Are All Right (SUA, 2010)

The Kids Are All Right
(SUA, 2010)


Regia: Lisa Cholodenko
Cu: Annette Bening, Julianne Moore, Mark Ruffalo, Mia Wasikoswska, Josh Hutcherson

Rating: 3.5/5

Nic (Bening) și Jules (Moore) sunt un cuplu de lesbiene. Fiecare a avut un copil, folosind sperma aceluiași donator. Joni (Wasikowska) și Laser (Hutcherson) au acum 18 și, respectiv, 15 ani și doresc să își cunoască tatăl biologic. Intră astfel în scenă Paul (Ruffalo), care va bulversa relațiile din familia lui Nic și Jules.


La prima vedere, filmul pare o paradă de stereotipuri din America liberală albă. Nic este o lesbiană de succes, doctoriță (chirugă, chiar...), care dorește să se impună. Jules este mai aeriană, nu știe ce vrea exact. Paul a renunțat la colegiu și la o carieră în realații internaționale, iar acum are o afacere de succes cu produse alimentare ”organice”. În ceea ce îi privește pe copii, Joni este ambițioasă, iar Laser un pic dezorientat, răsfățat, genul de adolescent tipic. În plus, aceste clișee (plus o anumită pedanterie a limbajului personajelor) nu par deloc să fie luate ușor peste picior, ci chiar lăudate. Norocul filmului este că actorii reușesc să dea viață acestor stereotipuri. Moore și Ruffalo fac două roluri onorabile, Wasikowska și Hutcherson au ocazia să se afirme și să își lărgească repertoriul, acum că sunt amândoi un pic împinși în lumina reflectoarelor, dar Annette Bening fură fiecare scenă în care apare și, pe bună dreptate, a fost scoasă la înaintare pentru un posibil premiu Oscar în februarie.


Cuvântul de ordine în ceea ce privește ”The Kids Are All Right” este simplicitatea. Cholodenko nu apelează la artificii regizorale, preferând cele mai simple mijloace pentru a spune povestea. Modul în care dinamica relațiilor dintre personaje se schimbă, de la o scenă la alta sau chiar în interiorul aceleași scene, avansează narațiunea mult mai eficient decât scenariul, pe care l-am găsit destul de slab. Nu cred că Cholodenko știa exact ce vrea să spună când a început filmul sau pe care personaj vrea să-l urmărească mai îndeaproape. De aceea, nu există o concordanță între firele narative, acestea nu se întretaie chiar cum ar trebui și multe subplot-uri sunt lăsate în aer. Cred că acest lucru a fost evident pentru realizatori, de aceea au încercat să termine filmul cu un artificiu, un final care ar închide frumos narațiunea, dar nu mi se pare că acesta reușește să convingă. Dar recomand ”The Kids Are All Right” pentru jocul actorilor și pentru că oferă, totuși, o morală și câteva subiecte de gândire/discuție.

Sunday, December 19, 2010

Madeo aka Mother (Coreea de Sud, 2009)

Madeo aka Mother
(Coreea de Sud, 2009)


Regia: Joon-ho Bong
Cu: Hye-ja Kim, Bin Won, Ku Jin

Rating: 3.5/5

Dansul uitării
”Mother” începe cu o superbă secvență suprarealistă: într-un singur cadru mama jucată de Kim Hye-ja se îndreaptă înspre cameră, într-un lan de grâu. Se oprește în punctul de mai înalt, apoi începe să își legene câmpul în ritmul unui dans. Mișcările sale capătă amploare în timp ce aparatul de filmat este ridicat de o macara deasupra ei, iar melodia se apropie de climax. O tăietură bruscă de montaj și mama este în partea dreaptă a imaginii, pozând într-o ezitantă ipostază napoleoniană, iar titlul apare pe ecran, după care filmul se continuă cu un generic clasic. Mama va repeta dansul în finalul filmului. În acest moment, va fi luptat deja pentru a-și găsi adevăratul vinovat al crimei pentru care este acuzat fiul său cu retard mintal, va fi urmărit piste false, va fi descoperit că fiul său este de fapt responsabil și va fi ucis singurul martor, iar fiul său va fi fost eliberat. Iar dansul va face parte dintr-un ritual al uitării...


Filmul este fascinant pentru acest personaj matern, nedenumit. Ca femeie, nu este mai mult decât o sărăntoacă care crede în acupunctură și remedii tradiționale. Ea pretinde că există un punct pe care numai ea îl știe, situat pe un anumit meridian al corpului, care, odată stimulat, detensionează și ajută uitarea. Ca mamă, ea își domină fiul, îl protejează mai mult decât acesta are nevoie, este în stare de orice pentru a-l salva. Sentimentele ei sunt complexe: nu cred că este atât de mult dragoste, cât dorința de a se impune, de a avea pe cine domina și, nu în ultimul rând, o oarecare dependență pe care o are (sau o va avea) de fiul ei. Personajul complex jucat de Kim Hye-ja pare să cuprindă nu numai o simplă mamă cu probleme, dar un complex portret moral și psihologic al unei categorii sociale. Fiul său, Yoon Do-joon, este și el un personaj interesant, chiar dacă mult mai puțin pus în valoare. Prin el ajungem să o cunoaștem mai degrabă pe mama sa. Do-joon își dorește libertatea, își dorește să-și trăiescă viața, dar este retardat mintal (fapt pentru care mama sa s-ar putea să fie responsabilă), este agresiv cu cei care îl insultă și uită frecvent evenimente, chiar foarte importante și marcante, de parcă mama sa i-ar fi aplicat sistematic tratamentul pentru relaxare și uitare. Cele două personaje sunt interconectate cu siguranță, iar ”răul” din interiorul fiecăruia este întreținut reciproc: la fel cum mama ascunde crima fiului, la fel și fiul va ascunde, în final, crima mamei, restituindu-i trusa de acupunctură pe care a uitat-o la casa martorului crimei.


Fără a intra mai mult în detalii, mai vreau să spun că filmul este fascinant prin jocul cu aparențele, evident chiar din titlu (”mother” și ”murder” se transcriu identic în caractere coreene). Nu mă refer doar la ducerea firului narativ pe piste false, dar și la multe alte detalii, care, prin acumulare, creează confuzie și suspans , neștiind care sunt importante sau nu (mingea de golf pe care Do-joon își scrie numele, ”tortura” cu merele, nasul sângerând al victimei etc.) Bong Joon-ho (autor al The Host și Memories of a Murder) se dovedește încă o dată un virtuoz al imaginilor cinematografice, compunând secvențe fascinante, manipulând relațiile spațiale și punctând momentele esențiale în spirit aproape hitchcock-ian. Nu cred că ”Mother” este un film excepțional. Cred că petrece prea mult timp prefăcându-se că este un film polițist, încât substanța se pierde un pic. Dar fie și numai pentru jocul lui Kim Hye-ja și pentru extraordinarul său personaj, este un film care trebuie văzut.

Saturday, December 18, 2010

Trust (UK/SUA, 1990)

Trust
(UK/SUA, 1990)


Regia: Hal Hartley
Cu: Adrienne Shelly, Martin Donovan, Merritt Nelson, Edie Falco

Rating: 4/5

Maria este o adolescentă de 17 ani, care rămâne însărcinată și abandonează liceul. După ce prietenul ei o părăsește, iar tatăl ei moare în urma unei palme pe care chiar ea i-a aplicat-o, Maria este alungată din casă și nu își poate permite nici măcar să facă un avort. Șansa ei este să îl întâlnească pe Matthew, un reparator de aparate electrice foarte inteligent, dar afectat de o relație proastă cu tatăl său. Cei doi formează un cuplu offbeat, iar - așa cum sugerează și titlul - încrederea reciprocă este singura lor șansă de a-și depăși condiția, împreună.


”Trust” este al doilea film al lui Hal Hartley și, în același timp, a doua sa colaborare cu Adrienne Shelly. Este cu atât mai impresionant faptul că a fost filmat în doar 11 zile. Filmul este o comedie, dar abordează subiecte serioase și nu se transformă niciodată în parodie sau bătaie de joc. Personajele sunt interpretate cu naturalețe și afecțiune de un ansamblu de actori foarte talentați. Shelly, cu vocea pițigăiată, este perfectă în rolul Mariei, nepăsătoare la început, apoi din ce în ce mai în control asupra vieții sale pe măsură ce relația cu Matthew o transformă. Acesta din urmă este interpretat cu adevărat magistral de Martin Donovan (a cărui mers este copiat de Thomas Jay Ryan într-un alt film al lui Hartley, ”Henry Fool”). Edie Falco este Peg, sora Mariei cu mai multă experiență într-ale vieții. Iar Merritt Nelson și John MacKay sunt părinții, mama Mariei și, respectiv, tatăl lui Matthew, cei care sunt, într-o mai mică mai mare măsură responsabili de probleme copiilor lor, dar și cei care încearcă, fără succes, să îi ajute să le depășească.


Filmul prezintă o felie de viață din micile orașe americane la sfârșitul deceniului 9 al secolului trecut. Fără pretenții, ciudățel și amuzant, ”Trust” este unul dintre cele mai bune filme independente americane din anii '80-'90.

My Son, My Son, What Have Ye Done (SUA/Germania, 2009)

My Son, My Son, What Have Ye Done
(SUA/Germania, 2009)


Regia: Werner Herzog
Cu: Michael Shannon, Willen Dafoe, Chloe Sevigny, Udo Kier, Grace Zabirskie, Brad Dourif

Rating: 2.5/5

Doi polițist de la Omucideri (Dafoe și Michael Peña) ajung la scena unei crime. Suspectul principal este rapid identificat, iar victima este mama sa (Grace Zabirskie). Tănărul Brad McCullum- jucat de Michael Shannon - se refugiază în casa sa de vizavi și pretinde că are doi ostatici. Cu ajutorul apropiaților suspectului, polițiștii reconstituie, prin flashback-uri, ultimul an din viața acestuia, care a început cu o excursie în Peru, după care acesta s-a afundat din ce în ce mai tare în nebunie, începând să audă o voce internă și să vorbească  despre Dumnezeu.


”My Son, My Son, What Have Ye Done” nu este un film foarte bun. Exercită un interes aparte datorită faptului că este regizat de Werner Herzog și produs de David Lynch, un duo cel puțin inedit. Pe de altă parte, cast-ul enumerat mai sus este impresionant și, într-adevăr, este mai multă nebunie în acest film decât în o sută altele. Problemele vin din faptul că, de această dată, Herzog nu gestionează foarte bine cadența narativă. În ciuda faptului că filmul acoperă evenimente dintr-un an întreg, printre care excursia din Peru, repetițiile la o piesă de teatru grecească (unde Brad îl joacă pe Oreste - get it?) și mai multe scene între Brad, mama sa și logodnica lui, filmul este închistat narativ în cele câteva ore în care poliția îi asediază casa. Acest lucru nu creează o claustrofobie care s-ar putea potrivi subiectului, ci mai degrabă deranjează cu fiecare reîntoarcere în trecut.

TRON: Legacy (SUA, 2010)

TRON: Legacy
(SUA, 2010)


Regia: Joseph Kosinski
Cu: Jeff Bridges, Garrett Hedlund, Olivia Wilde, Bruce Boxleitner, Michael Sheen

Rating: 2/5

Acum aproape 30 de ani, ”TRON” era unul dintre filmele care a schimbat percepția asupra efectelor speciale și a animației asistate de computer. ”Legacy” îl regăsește pe Flynn (Jeff Bridges), prizonier în lumea digitală pe care el însuși a creat-o, care acum este condusă cu o mână de fier de Clu, un program conceput de Flynn să mențină un sistem perfect (pur, maybe...?). Jocul se schimbă când fiul de 27 de ani al lui Flynn ajunge din greșeală în Rețea, unde își găsește tatăl și de unde trebuie să găsească o ieșire. ”TRON: Legacy” folosește tehnologie 3D de ultimă oră și - singura decizie inspirată - muzica celor de la Daft Punk pentru a crea o lume unică... Sau, mă rog, aproape unică, pentru că...


Uitați cum stă treaba... ”TRON: Moștenierea” are unul dintre cele mai neinspirate scenarii din ultimul timp. Acesta este umplut de clișee și dispozitive de tip deus-ex-machina. Opriți-mă dacă nu ați văzut deja de zeci de ori următoarele în ultimul an cinematografic: fiul care trebuie să recupereze onoarea familiei, prietenul de familie care îi dă acestuia misiunea, tatăl care își abandonează principiile și își dezamăgește fiul, numai ca mai târziu să se răzgândească și să dovedească că încă mai este în putere, personajele negative sunt naziști (serios, putem trece odată peste chestia asta?) și își construiesc o armată etc. etc. etc. Asta ca să nu mai vorbesc de dimensiunea mistică, care a rămas moștenită din original (userii sunt creatorii programelor, bla-bla...) Impresia mea este că, dacă stai aproape un an jumate să faci post-producția unui astfel de film, poți și să stai câteva săptămâni înainte să scrii un scenariu mai bun...


Sigur, filmul este gândit ca un film vizual, un film de efecte. Și, bineînțeles, impresionează minimalismul și geometria Rețelei: linii drepte, doar câteva culori, contraste puternice. De asemenea, decorurile combină futurismul cu un fel de nostalgie față de original, iar în momentele cele mai bune (precum o cină între fiu, tată și misterioasa lui protejată, Quarra) amintesc de finalul lui ”2001”. Jeff Bridges a fost înregistrat cu motion capture și apoi întinerit à la ”Benjamin Button”.. Efectul nu este atât de reușit, dar Jeff Bridges se amuza că a fost scanat și introdus în calculator, precum este și soarta personajul său. 


O altă idee pe care realizatorii au avut-o este să filmeze lumea reală în 2D, iar lumea computerizată în 3D. Când zic că au avut această ideea, cred că de fapt au împrumutat-o (vezi tranziția de la alb-negru la color în ”The Wizard of Oz” și câte și mai câte...) Problema este că ți se spune să ții ochelarii pe ochi toată perioada filmului, inclusiv în timpul începutului 2D. Ochelarii distrag atenția și fac lucrurile mai întunecate, așa că i-am dat jos imediat. Când am ajuns în lumea tridimensională a Rețelei, însă, mi s-a părut că 3D-ul nu-și avea rostul. Este bine că nu se foloseau tertipuri de genul obiectelor aruncate înspre camera de filmat, dar am găsit stranie lipsa de adâncime a câmpului vizual și platitudinea personajelor: degeaba există 3D, dacă nu există expresii faciale, o față tot plată o să pară. Efectele speciale nu sunt ajutate delor de 3D (ar fi la fel de fascinante fără), iar faptul că toate decorurile arată ca miniaturi este o limitare severă a tehnologiei. Deci, 3D-ul nu funcționează, iar, ceea ce este mai interesant, este că imaginile 2D sunt mai bogate, au mai multă profunzime vizuală, iar fără ochelari sunt mult mai luminoase.

Alte lucruri bine? Doar două. Unul este Jeff Bridges, în rol (aproape) dublu, care pare că nu se chinuie, dar e Jeff Bridges, totuși. Celălalt este Olivia Wilde (”Thirteen” din ”House”), care pare să fie singura care joacă cu adevărat în acest film. În rest, cum am mai spus, Daft Punk sunt buni, efectele speciale și sonore, decorurile... Astea ar trebui să aducă măcar niște nominalizări la Oscar.

Thursday, December 16, 2010

Concluzii despre topurile deceniului trecut

Aproape automat, neimpus, se întâmplă ca, odată cu rememorarea filmelor din anii trecuți, să dorești să analizezi și să tragi câteva concluzii despre cum arată topurile pe care le-ai făcut de-a lungul timpului. În cazul meu, am următoarele comentarii:

- mă bucură faptul că nu sunt multe filmele pe care nu le-aș mai pune acuma într-un top.

- un alt lucru bun este că se observă anumite constante. De exemplu regizori precum Gus van Sant, frații Coen, David Cronenberg, Fernando Meirelles, Corneliu Porumboiu, James Gray, Darren Aronofsky, Alfonso Cuaron sau Michel Gondry sunt prezenți cu aproape fiecare film pe care l-au făcut între 2002/3 și 2009.

- alți regizori sunt și ei menționați des, dar au făcut și filme mai slăbuțe între cele mai bune: Woody Allen, Lars von Trier, Quentin Tarantino, Tim Burton, Martin Scorsese etc.

- deși prezente deseori printre primele 3-4 poziții, proporția de filme europene este foarte slabă în a doua jumătate a topurilor. Cu excepția a doar 2-3 filme pe care recunosc că e posibil să le fi omis din proprie greșeală (precum ”Le Silence de Lorna”, anul trecut), prefer să atribui acest fapt proastei distribuții a filmelor europene în țară (cele mai multe ajung numai la festivaluri). Despre filmele asiatice sau sud-americane nici nu mai vorbesc...

- bilanțul locurilor I: 2 filme americane, 2 filme britanice (intră aici și ”Match Point”) și 3 filme europene: unul italian, unul spaniol, iar ”Dogville” nu știu sigur de pe unde e (imdb-ul menționează următoarele țări: Spain |Australia | Denmark | Sweden | Norway | Finland | UK | France | Germany | Netherlands.)


----------------
Topurile individuale le găsiți aici:
2003     2007
2004     2008
2005     2009

Urmează săptămâna viitoare:
Topul anilor 2000-2009

Iar după aceea:
Topurile anului 2010 (cele mai proaste, cele mai bune și ale filmelor românești) 

Topul istoric al anului 2009

Am ajuns și la ultimul dintre topurile din anii trecuți. Let it bleed!


1. Gomorra (Matteo Garrone)
2. Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu)
3. The Wrestler (Darren Aronofsky)
4. Two Lovers (James Gray)
5. Vicky Cristina Barcelona (Woody Allen)
6. Frost/Nixon (Ron Howard)
7. Changeling (Clint Eastwood)
8. Inglourious Basterds (Quentin Tarantino)
9. Milk (Gus van Sant)
10. The Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans (Werner Herzog)

Saturday, December 11, 2010

Burden of Dreams (SUA, 1982)

Burden of Dreams
(SUA, 1982)


Regia: Les Blank
Cu: Werner Herzog, Klaus Kinski, Claudia Cardinale

Rating: 4.5/5

”Burden of Dreams” este un documentar despre aventurile lui Werner Herzog și ale echipei sale în timpul filmărilor la ”Fitzcarraldo”, povestea unui idealist, amator de operă, care se decide să ia în piept natura, Amazonul și scepticismul altora pentru a-și îndeplini visul (și anume, să construiască un teatru de operă în inima junglei Peruviene). Producția filmului a fost plină de ghinioane și tragedii și a durat patru ani. Fără îndoială, filmul ”Fitzcarraldo” este mai interesant decât personajul real după care a fost inspirat, dar povestea realizării filmului este - din păcate? - cea mai interesantă.


Documentarul lui Les Blank revelează detalii inedite despre producție: Jason Robards (și nu Klaus Kinski) a fost distribuit în rolul principal inițial, cu Mick Jagger ca sidekick (acest rol nu a fost redistribuit, pentru că Herzog nu a putut concepe să-l înlocuiască pe Jagger)... conflictele generate de prezența constantă a diferite triburi de indieni... tabăra din junglă în care echipa și actorii au locuit câteva luni bune... Și, nu în ultimul rând, comentariile lui Herzog însuși, care, pe un ton senin, monoton chiar, atestă că lumea în care trăim este dominată de haos și crimă, pe care el le găsește la locul lor în jungla în care filmează. 


”Burden of Dreams” nu insistă asupra conflictelor dintre Kinski și Herzog. Retrospectiv, acesta este un lucru bun, pentru că acum avem ”Mein liebster Fiend”, documentarul lui Herzog despre Kinski, care explică lucrurile așa cum ar trebui. În schimb, Les Blank se ocupă îndelung de indienii care au fost distribuiți în film și care au participat ca muncitori la diferite secvențe, inclusiv celebra transportare a unei ambarcațiuni întregi peste un munte. Acest aspect seduce, nu numai prin modul în care este arătată cultura unică a băștinașilor, dar mai ales prin modul în care aceștia se comportă și colaborează cu „occidentalii” totali diferiți. Și mai remarcabil este că documentarul reușește să fie mai pesimist decât filmul însuși. Fitzcarraldo învinge toate obstacolele naturii, dar tot este înfrânt până la urmă (fiind sabotat de indieni), dar în final își îndeplinește, măcar parțial, visul, organizând un spectacol de operă pe vapor. Herzog învinge toate obstacolele naturii, clash-ul civilizațiilor și problemele financiare și își termină filmul (care urmează să devină un mare succes), îndeplinindu-și propriul vis. Și totuși, „victoria” lui pare mult prea neînsemnată...

Comparabil poate doar cu ”Hearts of Darkness: A Filmmaker's Apocalypse” (documentarul despre ”Apocalypse Now”, pe care nu l-am văzut), ”Burden of Dreams” este o cronică a unei dintre cele mai dificile producții cinematografice a tuturor timpurilor, care a generat mituri și schimbat traiectoriile multor cariere.

Thursday, December 9, 2010

Topul istoric al anului 2008

Primele două locuri au fost foarte greu de departajat aici. Motivul pentru care ”No Country for Old Men” și ”There Will Be Blood” sunt două filme atât de bune este pentru că fiecare este, în felul ei, o operă lipsită de compromis, o ilustrare a individualității realizatorilor săi în formă maximă (deși atât Paul Thomas Anderson cât și frații Coen par să se fi rugat intens la zeul Kubrick). În plus, pe lângă toate diferențele dintre ele, există și câteva asemănări: ambele sunt povești pur americane, plasate în „vestul sălbatic”, dar nu sunt western-uri (deci, au fost etichetate drept americana), ambele explorează natura răului și a corupției în toate formele lor și - nu în ultimul rând - ambele sunt ecranizări după romane „cu greutate”. And the winner is...


1. There Will Be Blood (P.T. Anderson)
2. No Country For Old Men (Joel & Ethan Coen)
3. Paranoid Park (Gus van Sant)
4. WALL-E (Andrew Stanton)
5. Restul e tăcere (Nae Caranfil)
6. Le Scaphandre et le papillon (Julian Schnabel)
7. We Own the Night (James Gray)
8. Entre les murs (Laurent Cantet)
9. Eastern Promises (David Cronenberg)
10. Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street (Tim Burton)

Tuesday, December 7, 2010

Ikarie XB 1 (Cehoslovacia, 1963)

Ikarie XB 1
(Cehoslovacia, 1963)


Regia: Jindrich Polák
Cu: Zdenek Stepánek, Frantisek Smolík, Otto Lackovic

Rating: 3.5/5

Într-un viitor îndepărtat, 40 de oameni se îmbarcă pe naveta spațială Ikarie XB 1, cu destinația Alpha Centauri, unde speră să găsească o planetă pe care există viață. Călătoria este însă presărată cu evenimente stranii. O întâlnire cu o navetă din secolul XX eșuată în afara sistemului solar evocă două dintre flagelele acestei epoci: gazul letal și armele nucleare. În apropierea destinației, naveta și echipajul intră în sfera de influentă a unei Stele Întunecate, iar odată scăpați de aceasta, unul dintre membrii echipajului înnebunește și pune în pericol viața tuturor colegilor săi.


Într-o vreme în care SF-ul american era relegat seriei B, iar filmele ieftine din această categorie erau foarte rar mai subversive decât simpla exploatare a unei spaime ale epocii (de exemplu, criza rachetelor cubaneze), cehii răspund cu această alegorie politică acidă deghizată în aventură spațială, de o inventivitate vizuală impresionantă (filmat în Cinemascope, într-un alb-negru care profită de contrastele puternice ale luminilor din interiorul navei și întunericul spațiului, plus câteva filmări din mână care accentuază tensiunea și delirul unor scene). Nu este un film perfect. Calitatea efectelor speciale lasă de dorit, viziunea asupra viitorului este simplistă (sau cel puțin indecisă), dar regretul cel mai mare pe care îl am este că nu este corect din punct de vedere științific și, în consecință, greu de luat în serios în anumite momente (orice imagini în care naveta spațială se mișcă ca legată de sfori prin spațiu, robotul defectuos etc.)


”Ikarie XB 1” explorează alienarea, agresiunea omului împotriva omului, este un studiu al comunităților aflate în izolare și o condamnare a practicilor politice ale vremii, a totalitarismului și a genocidului. Este ca o combinație dintre ”Solaris”, ”Silent Running” sau ”Alien”, cu mențiunea că le precede pe toate acestea. Până și ”2001” pare să se fi inspirat din anumite scene, ceea ce nu poate decât să crească fascinația pe care acest film o provoacă.

Monday, December 6, 2010

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1 (UK/SUA, 2010)

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1
(UK/SUA, 2010)


Regia: David Yates
Cu: Daniel Radcliffe, Emma Watson, Rupert Grint

Rating: 3.5/5

Avem aici prima parte din a șaptea parte a aventurilor lui Harry Potter, adaptate de Steve Kloves după romanele lui J.K. Rowling și puse în scenă de patru regizori diferiți. Primul a fost Chris Columbus, care a făcut primele două filme agreabile pentru membrii cei mai tineri ai publicului. A urmat Alfonso Cuaron, care - cu ”Prisoner of Azkaban” - a dus franciza pe cele mai înalte culmi ale sale, într-un film aproape perfect. Mike Newell s-a achitat și el destul de onorabil de sarcină în ”Goblet of Fire”, iar stilul pe care el, dar mai ales Cuaron, l-au impus, a fost preluat și adaptat de David Yates, care avea să regizeze ultimele trei/patru filme ale seriei, din care a mai rămas o singură parte, la o jumătate de an distanță, în acest moment. Yates a configurat stilul care marchează aceste ultime episoade, iar fie că ne place sau nu, nu se poate spune că nu este consecvent.


În ”Deathly Hallows 1” nu se întâmplă mare lucru. Harry, Ron și Hermione se ascund de oamenii lui Voldemort, în timp ce încearcă să-i găsească bucățile de suflet ale acestuia pe care trebuie să le distrugă (Horcrux-urile). Fiindcă filmul este o adaptare fidelă a cărții, nu avem aici compresia pe care celelalte ecranizări o realizau. Astfel, filmul are oarecare lungimi, există tatonări, ezitări, oscilări, reîntoarceri, piste falsem, amânări și așa mai departe. Principale critică adusă filmului este că ar fi prea lung și nu se întâmplă nimic. Fals! Cele aproape două ore și jumătate se ocupă de creearea unei atmosfere credibile, care să ilustreze starea de spirit a personajelor. Iar din multitudinea de nume și caractere care se perindau prin cadre și scene în celelalte filme, ”Deathly Hallows 1”, mai mult ca oricare dintre celelalte, se concentrează asupra celor trei eroi, care sunt miezul, sarea și piperul poveștii. Dacă în primele 2 filme, spotlight-ul era furat de Richard Harris, Maggie Smith, Robbie Coltrane sau Alan Rickman, apoi de Gary Oldman sau Brendan Gleason, până la acest al șaptelea film, Radcliffe, Grint și Watson se dovedesc mai mult decât capabili să ducă un film pe umerii lor, dezvoltând personaje complexe, iar acest lucru trebuie aplaudat.


Aș putea să scriu multe despre muzica lui Alexandre Desplat, despre imaginea Eduardo Serra (nominalizat la Oscar pentru ”Girl With a Pearl Earring” și ”The Wings of the Dove” și colaborator al finalului de carieră al lui Claude Chabrol) sau despre cât de mult îmi plac decorurile expresioniste care (combinate cu CGI sau alte șmecherii vizuale) mimează interioare strâmte sau exterioare largi. Aș putea să spun cum un al doilea fir narativ este descifrat prin deducții, viziuniși sugestii care fac apel la inteligența spectatorului. Dar nu cred că are rost. Este evident că găsesc acest film frumos de privit și antrenant. Singurul defect pe care îl recunosc este lipsa unui început și a unui sfârșit. Dar orice spectator avizat știe că asta urmează să primească: încă o parte dintr-o poveste veche... Alte defecte sunt comune multor filme: scene mai puțin reușite, exces de dialoguri pe alocuri, inevitabila fugă după mai mulți iepuri decât se pot prinde etc.


Dar trebuie să menționez câteva momente foarte reușite. Secvențele din Ministerul Magiei, care par desprinse din ”Brazil”, în care Harry, Ron și Hermione iau înfățișarea unor angajați ai Ministerului, care sunt jucați excepțional de trei actori noi, cu efecte foarte comice. Incursiunea în Godric's Hollow și întâlnirea cu șarpele, momentul în care filmul provoacă câteva tresăriri care nu mai sunt apanajul filmelor pentru copii. Iar, nu în ultimul rând, povestea Talismanelor Morții din titlu, redată prin intermediul unei animații extraordinare, care mi-a amintit, aproape cu o lacrimă în ochi, de animația/storyboard-ul din ”Procesul” lui Kafka ecranizat de Orson Welles. Ce încerc să sugerez în acest ultim paragraf este că, prin aluzii la Kafka, Orwell sau Gilliam,  prin evocarea nazismului și persecuțiilor, prin mixtura de genuri și stiluri (horror, expresionism, un pic de comedie, film fantastic) filmul înțelege lumea pe care trebuie să o prezinte și o redă într-un mod organizat, coerent, perfect conștient de existența unei tradiții cinematografice în acest sens, pe care o continuă și o îmbogățeste.




P.S.: Întâmplător, unul dintre articolele mai vechi de pe acest blog care nu a fost șters la untimul revival vorbește și despre experiența pe care am avut-o citind ultima carte din serie și face câteva recomandări pentru fondul muzical al unor capitole. Acest articol de găsește aici.